Parisul - o variantă domestică

După ce am scris nenumărate relatări ale "aventurilor" mele în Piaţa Romană-Piaţa Amzei, a trebuit să-mi mut meschina existenţă şi tabieturile adiacente, pentru o săptămînă, la Paris, trecînd prin previzibilele faze ale cetăţeanului est-european plonjat în meandrele civilizaţiei occidentale. Am locuit la români emigraţi, am cumpărat de la ED-uri şi Tati-uri, am mers cu metroul fără bilet şi am bătut oraşul pe jos; apoi am stat la o franţuzoaică, undeva într-o periferie; şi, în cele din urmă, la hotel, devenind un turist respectabil care mănîncă la restaurant şi poate lua, la o adică, chiar taxiul... Mai nou, ultima dată, am avut ocazia să stau într-un apartament închiriat, nu departe de Champs Elysées. Întreaga mitologie turistică, cu care eram atît de obişnuită şi de care eram încîntată, s-a prăbuşit... Du-te-vino-ul hotelului, serviciile, agitaţia, senzaţia plăcută de tranzitoriu au dispărut. Înlocuite fiind cu singurătatea şi - cel puţin aparenta - stabilitate a unui apartament. Mai ales că blocul în care locuiam era - asemenea multor altora din Paris - foarte bine baricadat şi izolat: ca să intri, trebuia să treci mai întîi de o poartă monumentală, mai ceva ca la casele ardeleneşti, înaltă şi masivă, care se deschidea cu ajutorul unui cod misterios; abia după ce pătrundeai în curtea interioară, ajungeai la uşa propriu-zisă, normală, cea cu interfonul; şi după ce o deschideai pe aceasta, la cea a apartamentului propriu-zis... Odată intrat în el, te izbea liniştea: nimeni nu se certa cu consoarta, nu punea manele, nu urla pe scări. Înţeleg că sînt amenzi mari pentru aşa ceva. Pentru un locuitor al zglobiului Bucureşti, care a copilărit pe Şoseaua Giurgiului, liniştea nu poate fi decît angoasantă. Noroc că nevoile zilnice îl scot din casă pe cetăţeanul consumator, fie el şi global, indiferent în ce capitală a lumii se află... Aşa că, în loc de Nick-ul din Piaţa Amzei, a trebuit să iau cu asalt Monoprix-ul de pe Rue de la Boetie... Desigur, acesta din urmă s-a dovedit mult mai grandios şi mai bine aprovizionat decît varianta lui românească: multe şi complicate feluri de Danone, fructe, brînzeturi, sucuri, peşti... Şi, cu toate acestea, odată ce te obişnuieşti cu diversitatea şi cu ideea că eşti într-o civilizaţie vizibil mai avansată, cel puţin cu 50 de ani înaintea noastră, şi mintea ta învaţă să proceseze super multiple-ul choice la care e expusă, începi să ai sentimentul de acasă. Şi tot atunci încep să iasă la iveală imperfecţiunile, care micşorează distanţele spaţiale şi temporale: vînzătoarea de la raionul de cosmetice şi haine dă telefoane disperate schimbului, care nu mai vine, deşi e ora prînzului, şi ea vrea să se ducă la toaletă... În acelaşi timp, în faţa uriaşei cozi, îi povesteşte unui coleg, în cuvinte deloc roze, despre nesimţirea respectivei colege... Atîta doar că, deşi se plînge şi deşi, la un moment dat, chiar colegul căruia i se confesează îi sugerează să plece, doamna în cauză dă dovadă de profesionalism: nu îşi lasă clienţii şi continuă să le încaseze banii şi să le marcheze produsele, automat, dar profesionist. Chiar dacă nici vînzătoarele pariziene nu sînt mereu cu zîmbetul pe buze sau pe fază, îşi fac totuşi treaba, în ordine, civilizat, respectînd regulile şi dînd restul pînă la centimă. Departe de a fi perfecte, sînt profesioniste. Iar clienţii - mult mai răbdători, mai placizi, fără să le sară ţandăra din orice (deşi uneori poate că ar trebui...), aşa cum se întîmplă la noi. Sigur că latura pe care am semnalat-o nu e decît o interpretare minusculă şi terre-