Părinţii plecaţi

Ne gîndim că plecarea la muncă în străinătate din ultimii ani e unul din cele mai consistente fenomene pe baza căruia se poate spera că se va schimba ceva şi în România profundă. Oamenii văd ce se întîmplă dincolo, la firul ierbii, cum se spune, trimit bani celor rămaşi în ţară, iar cînd se întorc, vor să-şi aranjeze gospodăriile sau chiar afacerile aşa cum au văzut în Spania, Italia sau în alte părţi. Banii trimişi de ei în ţară au reuşit să acopere anul trecut o bună parte din deficitul comercial al României, care importă mai mult decît exportă şi consumă mai mult decît produce. Cu toate astea, apar şi grave efecte secundare ale fenomenului. Nu atît lipsa de forţă de muncă din ţară, cît lipsa de părinţi. Potrivit statisticilor Autorităţii pentru Protecţia Copilului, la începutul anului erau circa 40 de mii (cazuri înregistrate) de copii rămaşi în ţară, în grija bunicilor sau altor rude. Cei mai mulţi în Moldova, unde în orice şcoală există asemenea cazuri. Dar ele sînt extrem de răspîndite chiar şi în Bucureşti. Autorităţile încearcă să le ţină evidenţa, Biserica editează cărţi care să-i ajute pe copii să treacă peste astfel de despărţiri. Mulţi dintre ei au însă probleme la şcoală şi probleme acasă. Rudele îi cresc de obicei fără prea multă implicare şi se plîng adesea că banii trimişi de părinţi nu le ajung. Sînt rare cazurile în care părinţii îşi iau şi copiii în străinătate; în schimb, e de închipuit că le promit asta destul de des. E greu de crezut că, în majoritatea situaţiilor, opţiunea părinţilor de a-şi părăsi copiii este una de viaţă şi de moarte, de supravieţuire. Soluţii există: poate rămîne un părinte, pot pleca pe rînd, pot lua copiii cu ei, pot încerca să-şi mai găsească de lucru şi prin ţară etc. Un tată care pleacă la lucru cu anii e, poate, de înţeles. Nici plecarea unei mame timp de trei luni la cules de căpşuni nu e o nenorocire. Dar abandonarea de către ambii părinţi a copiilor, pentru luni şi ani de zile, la o scară aşa de mare e, dacă te gîndeşti mai bine, o adevărată grozăvie. La nivel individual, e un fel de insensibilitate, chiar dacă respectivii părinţi pretind că-şi iubesc copiii şi mor de dorul lor. Din punct de vedere social, fenomenul denotă ceva în neregulă... cu educaţia părinţilor. Poate că şi ei au fost crescuţi fără o afecţiune părintească normală. Sau poate că foamea şi sărăcia din comunism şi din tranziţie le-au dereglat bunul-simţ. Un soi de materialism sălbatic le-a luat minţile. Ar fi greu de crezut că e vorba de bucuria descoperirii lumii civilizate, care să le fi devenit brusc mai dragă decît propriii copii (deşi nu se exclud nici asemenea cazuri). E de presupus că, în general, avem de-a face, pînă la urmă, cu o mentalitate ţărănească profundă, un fel de blestem al averii, o mare dorinţă de a acumula pentru cine ştie ce viitor îndepărtat şi tulbure, pentru zile negre sau în ideea că le vor putea oferi o viaţă fără griji copiilor, adică tocmai celor pe care astăzi îi abandonează şi ale căror nevoi fundamentale le ignoră.