Pandemii noi, metehne vechi...

De ceva vreme asistăm neputincioşi şi miraţi la desfăşurarea unui întreg arsenal de cuvinte şi promisiuni menite a stopa epidemii şi pandemii, gripa aviară şi rujeola, diabetul şi mortalitatea infantilă. Ignoranţa, nesupunerea, neputinţa unei populaţii insuficient educate merg mînă în mînă cu măsurile contradictorii, ineficiente şi uneori neduse pînă la capăt ale unui stat ce se ascunde încă sub plapuma vremurilor. La 1800, bolile erau altele, problemele însă aceleaşi. Ciuma, holera, sifilisul, variola, vărsatul, frigurile, bolile copilăriei speriau adesea norodul, iar soluţiile băbeşti şi mai ales atitudinile "molatece" ale statului îngrozeau pe doctorul Constantin Caracaş, medic al Capitalei în perioada 1800-1828. Observaţiile sale sînt numeroase, iar unele mai actuale decît am vrea să credem. Iată numai cîteva dintre ele. Ţăranii sînt ignoranţi, plini de prejudecăţi şi cred cu încăpăţînare în puterile miraculoase ale "sfintei naturi"; cînd natura nu-i poate salva, aleargă la vraci şi babe şi se îndoapă cu mic, cu mare - femei, bărbaţi şi copii - cu leacuri, descîntece, slujbe şi mătanii. Îşi tîrăsc bolnavii în frigul iernii sau în zăpuşeala verii prin biserici sau mănăstiri, pe la vrăjitori şi vrăjitoare, înghit cu credulitate "argintul viu", remediu universal, chiar dacă rămîn fără dinţi şi cu trupurile betejite. Orăşenii sînt leneşi şi se complac să trăiască în mizeria unui oraş ce musteşte de miasme şi pe uliţele căruia viermuiesc mulţime de prostituate ce propagă cu repeziciune sifilisul. Dacă boierii se lasă vaccinaţi împotriva variolei, sătenii se arată destul de reticenţi, "indiferenţa Guvernului" contribuind în mare parte la impopularitatea unei astfel de măsuri. Cînd apare o epidemie, "undeva în ţară", puterea trimite un doctor "ca să studieze boala şi să raporteze", dar o face aşa, "pentru ochii lumei", iar mai apoi nu prea se străduie să şi pună în aplicare recomandările primite, ba mai mult "se rînduiesc îngrijitori, oameni ignoranţi, cari n-au idee de boalele miasmatice, nici de mijloacele cu cari s-ar putea stinge sau împiedica răspîndirea şi progresele lor. Şi mai rău decît toate este că aceşti îngrijitori caută să folosească din aceste nenorocite împrejurări, în loc să întîmpine răul". Spitalele nu au niciodată suficiente paturi, dar nici suficiente fonduri pentru a se îngriji de toţi bolnavii, astfel încît mai toate se găsesc într-o "stare mizerabilă", la mila bogaţilor boieri şi bunăvoinţa capricioşilor domni. Ciuma, holera, frigurile, sifilisul iau mai totdeauna pe nepregătite un guvern ce nu ştie nici să adopte "măsuri înţelepte" şi rapide, nici "să curme întinderea acestor contagiuni vătămătoare". Cum ar trebui să se comporte un stat grijuliu pentru sănătatea supuşilor săi ne spune tot Constantin Caracaş: "Treaba guvernului ar fi în adevăr, să îngrijească cu patriotism de sănătatea corporală a locuitorilor şi să susţină mijloacele prin cari acest popor poate să se apere de cauzele pieirei fizice şi morale, cari se revarsă asupra omenirei, şi să găsească mijloacele ce pot să contribue la creşterea şi îmbunătăţirea poporului, cu aceeaşi severitate care se observă în ţările civilizate ale popoarelor luminate. Căci, dovedit este, că existenţa şi puterea ţărei numai atunci se întăresc, cînd mulţimea poporului este în raport cu întinderea teritoriului; şi acesta numai atunci creşte, cînd solicitudinea domnitorului, peste toate răspîndită, pretutindeni răspîndeşte darurile sale. Dar cînd guvernul este precar, neputincios şi uşor de răsturnat şi, în puţinul timp cît există, nu se ocupă decît de propriul folos, atunci dispare orice speranţă de îndreptare şi îmbunătăţire". Au trecut două secole, schimbările sînt evidente, progresul vizibil. Uneori am însă impresia că spiritul acelor vremuri ne bîntuie fără încetare şi nu vrea nici în ruptul capului să ne dea pace, legîndu-ne de un trecut mai aproape decît ni l-am dori.