Pagini şi afişe amestecate

Am plecat de acasă cu cîteva prejudecăţi despre presa britanică. Cele mai multe au fost confirmate. De cîte ori îmi cumpăr ziare, îmi vine în minte descrierea făcută de un personaj din serialul BBC Yes, Prime Minister!: "The Daily Mirror este citit de cei care cred că ei conduc ţara; The Guardian este citit de cei care cred că ei ar trebui să o conducă; The Times este citit de cei care chiar conduc ţara; The Daily Mail este citit de nevestele celor care conduc ţara; The Financial Times este citit de cei care deţin ţara; The Morning Star este citit de cei care cred că ţara ar trebui condusă de către altă ţară; The Daily Telegraph este citit de cei care cred că aşa se şi întîmplă". În fine, secretarul premierului din film îl completează spunînd: "Iar The Sun este citit de cei cărora nu le pasă cine conduce ţara, cîtă vreme are ţîţe mari". Nu aş putea să vă spun cu ce a deschis The Sun săptămîna trecută pentru că habar nu am. Ziarele serioase însă au deschis cu Birmania. M-aş îndoi că Birmania face vînzări. O ţară mică aflată undeva pe lîngă China şi unde unii se revoltă şi alţii îi împuşcă. Adică, e ştire serioasă, dar chiar de prima pagină, zile în şir, în mai multe ziare? Ce e în capul acestor oameni? Sau sînt eu pervertit de presa românească, care nu ar deschide ziarul cu o ştire externă decît peste cadavrul torturat al redactorului-şef? Topul meu personal este următorul. Cea mai bună fotografie: The Guardian. Era chiar înainte să izbucnească violenţele, cînd călugării budişti protestau paşnic şi organizat. Ziarul a publicat o fotografie de ansamblu pe două pagini, la mijloc. Ca un poster de revistă pentru adolescenţi. Cîteva sute de oameni îmbrăcaţi în roşu şi raşi în cap. Atît de bine este pusă în valoare poza încît poţi să studiezi fiecare chip. Unii rîd, alţii sînt speriaţi, unii sînt bărbaţi, alţii sînt copii. Îţi vine să te uiţi la fiecare. Şi ai vrea să ştii dacă mai sînt în viaţă cînd te uiţi tu la ei. Cea mai bună primă pagină: The Independent de sîmbătă. Pagină neagră. Cu litere mici, albe, scrie în centru: "Asta este ceea ce junta birmaneză vrea să vedeţi". Un colţ al pătratului negru este dat uşor la o parte. Sub el se văd doi papuci însîngeraţi. Lîngă ei: "Şi asta este ceea ce lumea trebuie să ştie". În fine, cel mai bun articol este cel din The Times, care a reuşit să trimită un ziarist acolo. El descrie experienţe mărunte pe fondul represiunii. La un moment dat devine în mod ciudat subiectul propriului articol. Birmanezii de pe lîngă el îl apără, îl împing la adăpost. Trebuie să spună lumii. Să-i ajute. Să vină ONU. Şi cea mai şocantă întrebare: de ce nu ne invadează George W. Bush? Chiar, de ce? Şi dacă ar face-o? Ce ar spune lumea? E simplu. La ONU s-ar spune că e un act lipsit de legitimitate internaţională. Cei care au puştile la ei acasă nu au niciodată probleme de legitimitate la ONU. Stînga internaţională s-ar enerva pentru că e vorba de Bush şi nenumărate talk-show-uri ar spune că i-a invadat pentru rezervele de gaze (da, Birmania are gaze). Duminică după-amiaza, vreo 50 de turişti şi trei cameramani filmau circa 30 de asiatici care strigau "Libertate pentru Birmania". Birmanezii, sau ce erau ei, ocupau temporar locul de lîngă Parlament unde se protestează permanent şi profesionist împotriva războiului din Irak. Afişele cu "Gordon Brown este criminal de război" se amestecau ciudat cu "Opriţi vărsarea de sînge din Birmania". Din păcate, domnul Brown nu va fi criminal de război în Birmania. Londra, 1 octombrie 2007