Oraş între portiere
A fost odată un oraş în care nu mai era loc, de prea multe maşini. Marginile străzilor şi trotuarele erau ocupate de automobile, pe două sau trei rînduri. Pietonii se strecurau printre boturi, portbagaje şi oglinzi retrovizoare. Primăria anunţa tot felul de măsuri pentru decongestionare, care se pierdeau însă pe undeva prin mulţimea maşinilor şi a claxoanelor. Patronii parcărilor şi chiar taxatorii erau tot mai importanţi şi tot mai bogaţi. Spaţiile verzi dintre blocuri au început să fie şi ele ocupate de automobile. La început, erau iniţiative timide care însă au fost repede depăşite de un adevărat iureş al desfiinţărilor gardurilor vii şi al tăierilor copacilor. Peste tot se trasau linii albe pentru parcare, linii care în curînd n-au mai putut fi nici ele respectate. Şoferii parcau tot mai înghesuit şi abia mai reuşeau să-şi deschidă portierele ca să se dea jos de la volan. Mulţi au început să ţină cură de slăbire, pentru a se putea strecura mai uşor. Cînd toate spaţiile dintre blocuri s-au ocupat, unii au pus ochii pe grădinile caselor. La început, i-au rugat pe proprietari să le dea provizoriu cîte un colţ din grădină ca să parcheze. Cu timpul, nu s-a mai ţinut seamă şi nici nu s-a mai ştiut care a cui grădină este. Gardurile au fost rupte, iarba călcată, copacii mai mari tăiaţi, iar copăceii, pur şi simplu, smulşi ori călcaţi de maşinile de teren. După ce şi această fază s-a încheiat şi nu s-a dovedit de ajuns, proprietarii de maşini, care de fapt erau toţi locuitorii oraşului, au pus ochii pe parcuri şi pe cimitire. Un analist a lansat teoria că parcatul pe morminte ar ţine de cald sufletelor celor morţi care, astfel, vor şti că urmaşilor le merge bine fiindcă . au toţi maşini. S-a inventat şi un sistem de cruci rabatabile, aşa încît să se poată circula peste ele. Dar partea carosabilă a străzilor şi a bulevardelor devenea tot mai mică şi mai sinuoasă, aşa ca un rîu de cîmpie la vreme de secetă. Ambuteiajele din intersecţii erau tot mai dese, deveniseră chiar o regulă. Agenţii de circulaţie îşi aruncau caschetele şi fugeau îngroziţi de o asemenea slujbă. Tot oraşul tremura albăstriu în lumina gazelor de eşapament, care se înălţau în aer zi şi noapte. Cu timpul, viteza medie prin oraş a scăzut la cîţiva metri pe oră. Lumea a început să recurgă tot mai mult la scutere sau motociclete care se puteau parca pe palierele sau pe balcoanele blocurilor. La orele de vîrf, locatarii se înghesuiau pe scări în sus şi-n jos, ţinîndu-le de ghidon. Pînă cînd, cîţiva tineri au constatat că pot urca pe roţi pînă în dreptul apartamentului, fără să mai oprească motorul. Ideea s-a extins. S-au făcut chiar reguli de circulaţie pe scări. După o vreme, s-a constatat că în blocurile mai mari nu e destul loc, iar administratorii i-au obligat pe locatari să spargă ziduri şi să-şi desfiinţeze camere pentru a se putea construi mai multe benzi de circulaţie. Cu toate astea, viteza medie prin oraş şi chiar prin blocuri, cu motocicleta, scădea dramatic. Institutele de sondaj vorbeau de cel mult un metru pe oră. Pietonii nu mai aveau loc oricum pe nicăieri şi se aştepta cu o oarecare febrilitate momentul zero, atunci cînd totul avea să se blocheze definitiv... cînd nimeni nu ar mai fi putut înainta şi nici n-ar mai fi avut loc să se dea jos din maşină sau de pe motocicletă... încremenirea finală.