Ofurile lui Dumitrache

Dumitrache postelnic de la Cîmpina, judeţul Prahova, se tot frămîntă de ceva vreme, căci nu ştie ce să facă. A ieşit din casa părintească de ani buni, cu scule şi moşii, cu case şi vite. Din tot ce a avut, Mihalache vătaful, tată-său, l-a împărtăşit. Ba l-a ajutat să-şi găsească dregătorie, să cîştige cu folos şi să intre în rîndul boierilor de ţară. Aşa că nu are de ce să se plîngă, nici să-l poarte prin judecăţi pe tată-său. Dar de vreo nouă ani priveşte şi i se rupe inima cînd vede cum toate ale casei părinteşti se duc pe apa sîmbetei şi asta din cauza unei "curve" ce cu "vrăji şi farmece curveşti" l-a subjugat pe bătrîn. Căzut cu totul în patima dragostei, Mihalache n-a mai vrut să ştie de nimic. Ce-a mai chinuit-o pe biata maică-sa, toate sfătuirile ei să se părăsească de acea muiere curvă nu i-au fost de nici un folos. Pînă într-o zi cînd, văzînd mumă-sa că nu-i poate face "înfrînarea cea cuviincioasă", s-a îmbolnăvit şi pe loc a şi murit. Peste noapte, Zamfira, această "slugă nelegiuită", a devenit "stăpînitoare pe casa tătîni-său". "Robit în dragostea ei", Mihalache a început a prăpădi toate de prin casă şi a-i dărui bani şi vite, haine şi scule "care nu se întîmplă la alte jupînese acolo în oraşul Cîmpina, pînă încît l-au băgat la datorie". Şi acum o vede înaintea ochilor cînd a venit la poarta lor şi a cerut milă de la tată-său s-o primească slujnică în casă. Era goală şi despuiată, doar cu o zeghe, o fotă, un ştergar pe cap şi-n picioarele goale de-i plîngeai de milă. Iar acum se află cu o mulţime de haine şi scule şi vite, s-a îndrăznit într-atît încît şi-a ridicat casă lîngă poarta casei tată-său. Îşi spuse că trebuie să facă ceva, întrucît nu poate privi "cu lacrimi cum stăpîneşte o muiere fără de cununie şi numai cu farmece în toate ale tată-său"; iar el, unicul lui fiu să fie doar un străin. Cum să te împotriveşti însă sorţii şi legii că doar tată-său l-a făcut pe el şi nu invers. S-a înverşunat şi mai mult cînd într-una din zile, un tovarăş de-al lui i-a povestit cum atîta s-a obrăznicit Zamfira încît, gîlcevindu-se cu Mihalache, "l-a luat de barbă şi l-a trîntit şi l-a bătut". A fost nevoie de intervenţia vătafului de plai să-l scoată pe bătrînul neputincios din mîinile ei, iar vestea s-a răspîndit şi necinstea l-a făcut să-i crape obrazul de ruşine pentru faptele necuviincioase ale lui Mihalache. Acum chiar că avea motive să se plîngă la judecată şi să ceară ridicarea acelei curve din casă "spre a scoate şi pre tată-său din întuneric la lumină". "Ce are a răspunde la cele arătate?" fu întrebat bătrînul, de soborul de judecată. Mihalache cată să se apere şi să se jure că nu se ştie vinovat faptei cu Zamfira, mai vîrtos "că de cinci ani nu se află în stare de a face acest fel de fapte", că femeia este năpăstuită pe nedrept, că nu-l ajută decît la treburile casei şi-l caută "la neputinţă, el fiind bătrîn şi neputincios". La rîndul ei, Zamfira strigă că tot ce are este pe munca ei, şi din simbrioara ei le-a făcut pe toate. Dar judecătorii o privesc cu luare-aminte şi-ncep să intre la bănuieli cînd o văd gătită şi aranjată mai ceva ca o jupîneasă. Cîtă simbrie putea să aibă pentru a-şi face astfel de veşminte ce nu sînt "de potriva unei slujnice ce slujeşte la acest fel de casă"? Este adevărat că Mihalache are dreptul să-şi cheltuie banii cum doreşte că doar este om matur, cu slujbă şi casă, dar nici să lase o muiere să-l necinstească şi să-l bată, nu se poate trece cu vederea. Degeaba strigă bătrînul că se înţeleg bine, degeaba tăgăduieşte Zamfira orice legătură de amor, degeaba o sprijină bărbată-său arătînd-o de femeie cinstită, căci hotărîrea judecătorilor este luată: să-şi vîndă tot şi să lipsească din acel plai, să se ducă unde vor dori, dar nu la Cîmpina. Şi-ncepu văicăreala şi pricinuiala: cum să plece cînd au casă şi vite şi bucate şi semănături, unde să plece că acolo-i locul şi avutul şi viaţa lor. La Vălenii de Munte, veni repede răspunsul judecătorilor, unde are bărbatul Zamfirei rude. "Într-un chip s-au odihnit, iar într-altul s-au pricinuit", cu alte cuvinte, au dat făgăduieli, legături şi cuvinte că vor pleca "şi tot au rămas pe loc", exasperîndu-l pe bietul Dumitrache. La 25 iunie 1800 erau tot la Cîmpina, iar judecătorii încercau să-i înduplece să nu mai aştepte toamna să-şi culeagă semănăturile, ci să vîndă şi să plece. Dar başca de-i convinge, poate cu zapciii...