Oameni întîmplători şi relaţiile lor trecătoare

Cu vîrsta, tind să devin tot mai mult spectator, decît povestitor. De fapt, mi se întîmplă dintotdeauna, dar acum s-a mai accentuat: de cîte ori mă aflu într-un grup sau, uneori, chiar cu o singură persoană, vine un moment cînd aud ce se vorbeşte, dar sînt atentă doar pe jumătate; cu cealaltă jumătate, procesez şi analizez. Nu o fac din dispreţ pentru interlocutori, nicidecum: îmi place să socializez cu ei, apreciez căldura umană, deschiderea lor, dar nu mă interesează, mereu, amănuntele. Pe de altă parte, propriile mele poveşti nu mi se par destul de interesante încît să le împărtăşesc. Poate datorită acestui mod ciudat de detaşare, unii oameni, mai ales cei cunoscuţi întîmplător, mă consideră o posibilă bună ascultătoare. Nu par periculoasă, nici foarte pretenţioasă, şi am o aparenţă rabdătoare. Cel mai mult vorbesc cu şoferii de taxi: cu traficul de azi, e inevitabil să nu o faci. Numai că şi categoria acestora s-a schimbat: tot mai mulţi fac parte din generaţia tînără (plus, minus 30 de ani). Subiectele de discuţie ale acestora diferă, vădit, de cele ale "domnilor Popescu" (domnul Popescu, de la fosta Glucoza, ne-a dus ani de zile cu maşina lui roşie) de altădată. Nu sînt, cu siguranţă, nostalgice; nici măcar politice, fiindcă reprezentanţii acestei generaţii nu sînt în mod special interesaţi de acest subiect; nici, mereu, plîngăcioase, în sensul frustrărilor date de preţurile în creştere etc. Băieţii tineri şi, uneori, arătoşi sînt mai preocupaţi de propriile lor trăiri sentimentale decît de soarta rom