O lume mai puţin hidoasă...

12 iulie 2009   Locuri comune

Comuna Cacica, din Bucovina, nu e chiar una dintre cele incluse în clasicul circuit turistic mînăstiresc. Dacă-i întrebi pe localnici, îţi vor spune că nu e zonă turistică. Şi totuşi, pe lîngă peisajele de-a dreptul idilice (alternanţa deal-vale la propriu, cu păşuni şi căpiţe de fîn răsărind din loc în loc...), uriaşa comună (are o suprafaţă de 6755 ha, 4605 locuitori şi cinci sate în componenţă " Cacica, Pîrteştii de Sus, Soloneţul Nou, Maidan, Runc) are şi alte puncte de interes: salina cu acelaşi nume, datînd din 1791, de pe vremea Imperiului Habsburgic, care se poate vizita; biserica romano-catolică, nu foarte veche (din 1904), recunoscută public de către Papa Ioan Paul al II-lea, în 2000, care i-a conferit titlul de "Basilica Minor", printre alte biserici ortodoxe şi greco-catolice; şi, nu în ultimul rînd, o componenţă multi-etnică mai puţin obişnuită, datorată, în general, polonezilor şi ucrainenilor aduşi de austro-ungari să lucreze în mină. Plimbîndu-te prin Cacica, pur şi simplu constaţi că mai toate casele sînt "făloase": nu doar mari, ci şi îngrijite, ba, mai mult de atît, multe dintre ele frumoase. Din lemn, cu prispă în faţă, dar şi cu ornamente romboidale sau spiralate, cu grădini pline de trandafiri, ele nu intră în categoria horror a caselor fără cap şi coadă din multe alte zone. Nu am văzut nici case roz bombon, nici albastre, nici verde tare (am identificat una verde, dar e din lemn şi are o altă nuanţă decît verdele agresiv despre care vorbeam), şi nici cu turnuleţe sau cu balcoane susţinute de colonade învîrtejite. E adevărat, şi aici poţi identifica, după cîteva plimbări, mai multe tipuri şi variante coloristice: unele bej-roze-uri şi maro, altele albe pur şi simplu, cîteva gri cu ornamente de aceeaşi culoare... Cele bejulii sînt căptuşite cu un soi de solzi, tot din lemn, de protecţie şi de... frumuseţe, spun oamenii. Cele albe-albe " cu plăci subţiri şi multe de PVC, puse peste lemnul iniţial, din care sînt construite majoritatea lor. Există şi unele construite din bolţari (un soi de cărămizi), dar, în afara aparenţei bloc, mai solide, şi a lipsei prispelor, nu sînt lipsite de gust. Se mai poate strecura cîte o casă portocalie, asemenea pensiunii în care am stat sau a unei case cu două etaje construite de o doamnă cu ambii copii plecaţi (şi mai sînt şi altele, una şi mai mare, aparţinînd unei familii tinere, iar alta cu un ochi de geam rotund, ce-mi aminteşte de casa amiralului Boom din Mary Poppins, pe foarte departe...). Nici una dintre ele, totuşi, nu mi-a zgîriat dureros simţul estetic obişnuit cu ce-i mai rău. Au existat, desigur, amănunte: inadecvate şi aventurîndu-se dincolo de graniţa kitsch-ului. De pildă, o roabă din lemn lăcuit, pe care creşte un ghiveci, împlîntată, pur şi simplu, în pămînt, de decor rustic, alături de un coteţ de cîine... fără cîine. Trei lei cucuieţi, situaţi pe trei stîlpi de piatră, care, la rîndul lor, străjuiau gardul de fier forjat al unei case de vacanţă locale. Era să interpretez, repede, leii drept simbol al măreţiei locatarilor (obişnuită fiind, de la case mai mari şi nobile, gen Peleş, unde leii sînt peste tot de strajă răgindu-şi regalitatea...). Dar n-a fost chiar aşa: ocupanţii casei i-au luat cu un milion (vechi) de la Marginea, acum cîţiva ani, cu un cumnat... La fel " un impunător garaj maro, aparent din lemn, situat pe o alee ascendentă, scos vizibil în evidenţă în cadrul gospodăriei unui alt localnic de frunte. După ce am vorbit cu posesorul, am aflat că au construit garajul acolo pentru că nu mai aveau loc în curte şi fiindcă voiau să facă şi un beci dedesubt... O lume complicată, plină de semne şi motivaţii de toate felurile. Pe care nu am pretenţia să o fi descifrat, ci doar să o fi semnalat, într-o primă încercare.

Mai multe