O carte pentru fiecare
Era acolo, pe lada patului. O carte oarecare ce se găsea de fiecare dată pe noptiera tatei. Aveam vreo 14 ani şi pînă atunci nu citisem decît "ceea ce trebuia", adică lecturile obligatorii de la clasă, ajungînd să-i urăsc pe Creangă, pe Eminescu sau pe Garabet Ibrăileanu pentru comentariile stupide pe care eram obligată să le înghit. Pentru un minut m-am apropiat de noptieră să privesc mai bine; cu colţurile rupte, culorile şterse, epuizată: "prin cîte mîini şi sub cîţi ochi va fi trecut, de-a ajuns în halul ăsta!", mi-am zis. Am citit titlul, cu glas tare: Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas, bineînţeles pronunţînd prost, că la cîtă franceză se făcea în şcoala mea nu ştiam să zic decît bonjour şi-atît. A fost prima mea lectură! Tata nu ne-a cerut niciodată să citim, nici nu ne-a explicat de ce ar trebui să citim, nici n-a fost niciodată la şedinţele cu părinţii, nici nu ne-a ajutat vreodată să ne facem temele. Ne-a transmis însă gustul pentru lectură, pasiunea pentru citit, dragostea pentru carte. Ţăran muncitor, şcolit la şcolile profesionale ale României socialiste, cu părinţi săraci, fraţi o droaie, n-a putut să-şi termine studiile. De altfel, nu era nici prea ambiţios şi nici nu l-a deranjat niciodată că-n loc să fie căpitan la Marea Neagră (şcoală pe care n-a mai terminat-o) se-ntorsese la ţară să lucreze toată viaţa într-o fabrică comunistă. Avea însă o poftă de nestăvilit pentru lectură. Şi-l regăseam iarna în miez de noapte, uneori la lumina lămpii şi la gura sobei, cu cartea pe genunchi, citind. Sau vara, într-un colţ de curte, ascuns de privirile noastre, ghemuit, fumînd şi citind. Sau primăvara, rătăcit printre roşiile şi castraveţii din seră, sorbindu-şi cafeaua, citind. Sau toamna, în fundul grădinii, ronţăind pîine uscată (avea ulcer), citind. Citea orice, literatură, istorie, tratate de matematică, fizică, agrononomie (dată fiind pasiunea lui pentru grădinărit), filozofie, poveşti, poezie. Cărţi bune şi cărţi proaste, cărţi grele şi cărţi "uşoare", dar niciodată sau foarte rar cărţi româneşti. Habar n-am de ce! Aşa că, atunci cînd m-a surprins că i-am "furat" cartea, a început să aducă din ce în ce mai multe. El nu putea ţine pasul cu mine, apoi cu noi toţi, căci de la mine boala a trecut la ceilalţi doi fraţi. Mama citea mai puţin, dar cînd verdictul tatei cădea: "Este o carte foarte bună, merită!", se străduia să fie în ton cu noi. Pe vremea aceea cărţile se găseau greu, habar n-am de unde scotea tata Dumas, Zévaco, London, Balzac, Zola, Dickens, Scott, Hugo, Twain, Poe, Austen, . Mitchell, Brontë, Stendhal, Dostoievski şi multe altele. Nu discutam niciodată subiectul cărţii, fiecare era lăsat să-l înţeleagă, să-l "adulmece", să-l priceapă cum credea mai bine, spunea doar atît: "cartea asta-i cam grea, după ce-o termin o iau de la capăt, că n-am înţeles-o prea bine". Aşa că o mai citea o dată sau poate de trei ori pînă îi "dezlega" misterele. Mi-aduc aminte că într-o seară de Crăciun (prin 1985) a venit cu daruri: un sac de cărţi, întreaga colecţie cartonată, nou-nouţă şi frumos aranjată pe numere din atît de mirificul Jules Verne, plus globul pămîntesc, de care, credea el, aveam nevoie pentru a identifica poveştile verniene. Mama s-a crucit şi s-a alarmat că dăduse poate toată chenzina, or, la trei copii, nu îşi permiteau aşa ceva. A calmat-o, în stilul lui nepăsător: "Stai liniştită, am făcut un împrumut la C.A.R., îl achităm noi!". Şi l-au achitat, iar noi ne-am desfătat o iarnă întreagă cu lumea imaginară a lui Jules Verne, căutînd cu înfrigurare ţări şi oceane, mări şi ţinuturi îndepărtate, fluvii şi deşerturi pe globul nostru gata să ne dezvăluie o lume, stimulîndu-ne imaginaţia de-a călători cu ochii minţii în spaţiu şi timp. Aşa am învăţat ce înseamnă să citeşti, aşa am aflat că există şi altceva dincolo de banalitatea existenţei cotidiene, că lectura este un deliciu rezervat numai celor ce ştiu să-l deguste, că stimulează imaginaţia trimiţîndu-te în lumi nebănuite şi înlănţuindu-te în poveşti care ar fi putut sau care erau ale tale măcar pentru o vreme. Tata citea pur şi simplu, fără să-şi pună întrebări la ce-i foloseşte, fără să se gîndească că ar fi o pierdere de timp, timp pe care îl fura cu măiestrie în lungile nopţi de insomnie, păcălind boala ce nu-i dădea pace. Citea pentru el, citea pentru că voia să ştie, pentru că voia să cunoască. Nu făcea niciodată paradă de cunoştinţele lui, doar uneori la mesele de sărbători obişnuia să mă tachineze, spunîndu-mi: "Fata tatii, eu ştiu mai multă istorie decît ai învăţat tu în cinci ani de facultate". Şi într-adevăr, ştia; nu ştia însă cum să folosească tot ceea ce citise, dar pentru că nu citise cu un scop anume, nu-l interesa. Pentru el importantă era pasiunea lecturii şi nu folosirea cuvintelor. De vreo cîţiva ani am redescoperit literatura română de secol XIX, apoi pe cea de pînă la cel de-al doilea război mondial. Şi ca şi el, citesc şi recitesc cărţi care mi-au devenit dragi, cărţi de care mă leagă nostalgia copilăriei.