Negocierea şi banul

Cuvîntul "negociere" a făcut mare carieră în România după 1990. Se negociază orice, de la preţuri şi salarii, pînă la poziţia în societate sau în familie. În nume personal sau colectiv, orice şi cu oricine. Nu poţi spune că "te tîrguieşti" pentru că e prea vulgar şi, pe de altă parte, dacă negociator e şi lordul Owen sau alţii ca el înseamnă că a negocia este ceva nobil. Mi-aduc aminte ce mîndri erau nişte sindicalişti cînd, pe la începutul anilor '90, au primit un ajutor de la "fraţii" din străinătate, pentru a înfiinţa, pe lîngă organizaţia lor, primul "institut de negociere" din ţară. Dar expansiunea acestui cuvînt, destul de urît de altfel, nu e o simplă modă. Ea are un fundament real. Cuvîntul exprimă un fenomen care se petrece întruna în societatea noastră şi de aceea nici nu poate fi ocolit. Un amic mi-a povestit cum o femeie, educată şi cu studii înalte, căreia îi făcea o curte destul de elegantă, a ajuns în final să-l întrebe direct: "Dar, pînă la urmă, mie ce-mi iese la faza asta?". Concluzia lui e că, astăzi la noi, cu o persoană de sex opus nu trebuie să mai încerci tot felul de clasice apropieri, ci de-a dreptul negocieri. Ne închipuim că acest materialism profund (n-am găsit alt cuvînt) ar fi specific capitalismului şi tipului de viaţă occidental, pe care ni l-am dorit cu atîta ardoare. Auzeam pe vremea comunismului că în Occident banul face legea. Iar acum, după ce am scăpat, banul a devenit, alături de negociere, un alt fenomen lingvistic. Mă refer la folosirea tot mai frecventă a formei "ban", în loc de pluralul "bani" ("scoate banu', marcă banu', iese banu'"). Adică, n-ar mai fi vorba de nişte simple bancnote sau monede, ci de însuşi marele şi unic "Ban", zeul care guvernează totul. Un alt amic, care a trăit mult în Africa aşa-zis "neagră", mi-a spus că acolo femeile sînt considerate şi se consideră chiar ele însele un fel de marfă, în vreme ce orice om alb e un posibil client cu bani. Că banul pe care-l cîştigă din asta e pentru ele extrem de important. Acelaşi cult al banului duce, evident, şi la tolerarea corupţiei. Care va să zică, problema noastră seamănă mai degrabă cu a ţărilor sărace, unde "banul" e o lipsă cronică. În Occident am constatat că lumea nu se preocupă aşa mult de bani, probabil şi pentru că are destui. Pe noi însă, cam acelaşi tip de gîndire, descris mai sus, ne face să spunem că americanii au invadat Irakul pentru petrol (ceea ce e ca şi cum ai spune că te însori ca să faci sex pe gratis). N-avem problemele Africii, dar sîntem o ţară plină de speranţe, care abia am ieşit de sub iluzia materialismului dialectic. Şi am intrat sub iluzia materialismului brut. Nu vreau să spun că banii n-aduc fericirea, ci că lipsa banilor aduce nefericirea obsesiei negocierilor.