Natură cu schiori

O sală mare cu mese rotunde şi canapele tapisate cu stofă bej, în culoarea mochetei, printre care schiori încălţaţi în clăpari îşi duc fiecare tava cu mîncare. În stînga mea e o familie de englezi: el slab şi înalt, cu obrajii plini de vinişoare roşii, ea enormă, copilul aproape la fel ca mama şi cu faţa ca o burtă. Toţi trei "sorb" spaghete bologneze. Ea are costum de schi, luat probabil de la măsuri speciale, şi bocanci de snowboard. Mă întreb cum o reuşi să se dea cu aşa ceva la cele minimum 120 de kilograme ale ei. La masa din dreapta, o nemţoaică (sau austriacă) zace răsturnată pe canapea, într-o abandonare totală a propriului trup, epuizată probabil de efort. Doi bărbaţi mai în vîrstă cu două femeiuşti după ei, îmbrăcate în costume de schi sclipitoare, cer voie să se aşeze la masă, lîngă nemţoaică. Pe tăvile luate de la autoservire are fiecare cîte o mică sticlă de şampanie şi salată cu somon fumé. Sînt ruşi. Pe geamurile cît peretele se poate admira muntele alb, cu vîrfuri de peste trei mii de metri, învăluite în ceţuri lăptoase. Mi-aduc aminte de Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann şi de madame Chauchat. Sîntem la peste 2000 de metri altitudine şi afară sînt mese la care lumea mănîncă şi bea multă bere. Numai schiori. La intrarea în autoservire am văzut şi un bancomat. Nemţoaica se scoală alene şi îşi îndreaptă bretelele peste sînii rotunzi. Picioarele în clăpari o poartă greoi către toaletă. Am băut cam multă bere şi am şi mîncat prea mult. Au însă austriecii un digestiv grozav: "Jager Maister". Ar trebui să-mi iau o sticluţă. Afară a început să ningă cu fulgi mari şi din ce în ce mai deşi. Lumea de la terasă nu se sinchiseşte. Le ninge în farfurii şi în halbele de bere, dar nu le pasă. Sînt toţi încălziţi de la schiat (sau de la alcool). Cele patru telescaune din căldare cară întruna sute, dacă nu chiar mii de oameni, spre vîrfuri sau spre alte instalaţii de urcare, în toate direcţiile muntelui. Undeva acolo, aproape de vîrfuri, se află un gheţar şi un tunel de schi, pavat cu zăpadă şi prin care poţi trece în cealaltă parte a masivului. În telescaun e cald, spătarul e dintr-un material special care nu ţine frig. Trag şi acoperitoarea de plexiglass contra vîntului şi ninsorii. Sticluţa de "Jager Maister" se dovedeşte o bună prietenă care îmi dă încredere că voi putea face faţă coborîrii care mă aşteaptă. Aud undeva sub mine în vale: "Alinaaaa! Ţine-te, bă, pe schiuri ca lumea, nu te mai prosti". "E bine că sînt şi români" - îmi zic. Nu reuşesc însă să-i văd din cauza ceţii care s-a instalat peste tot. Mă simt transportat printr-un fel de lapte universal. Sus e alb, jos e alb, în părţi... tot alb. Nu distingi cerul de pămînt şi situaţia ar putea fi derutantă dacă n-ar exista marcajele pîrtiilor şi panourile dese şi clare cu hărţi care-ţi indică în orice moment unde te afli. Sus, la staţia de sosire a telescaunului, cîţiva "şoferi" de ratrac-uri (utilajele cu şenile care bat pîrtiile) fumează liniştiţi în ceaţă, povestind, sprijiniţi de maşinile lor. Ştiu că în cabina unui asemenea tractor e cald şi se poate asculta muzică (eventual... valsuri vieneze) şi că aproape nu există loc pe munte unde să nu poată ajunge acea maşină. Tehnologia şi organizarea fac să pară prietenoasă o natură din cele mai ostile. Şi mi-aduc aminte de telescaunele de la noi unde, de obicei, cînd era frig, după ce stăteai la cozi enorme ca să-ţi vină rîndul, ţi se arunca o pătură plină de zăpadă îngheţată, să te înveleşti. Ca la cai.