Muzee mari şi mici

Mi-au plăcut întotdeauna muzeele, deşi sînt o persoană nerăbdătoare. Explicaţii se pot găsi cu duiumul: mai întîi, probabil, pentru că nu-mi place să arunc nimic, să mă despart de lucruri în general. Tatăl meu mi-a explicat, cîndva, că fiecare lucru, oricît de urît sau nereuşit ni se pare nouă, e rezultatul unei munci îndelungate a cuiva. (Acest lucru se poate verifica in extremis la obiectele manufacturate de persoanele cu dizabilităţi, urîte, poate, disproporţionate, de cele mai multe ori kitsch, dar mari depozitare de eforturi şi sentimente). Apoi, pentru că, de mică, mi-a plăcut să aranjez jucăriile în diverse scene tematice (barul iepurilor, de pildă) şi să le las aşa, în poziţiile lor, zile în şir, doar pentru plăcerea de a le admira, fără să permit nimănui să le mişte. Şi pentru că mă simt bine în atmosfera liniştită din sălile de muzeu, în care se aud puţine zgomote şi poţi medita în voie. Şi, nu în ultimul rînd, îmi plac muzeele tocmai datorită scopului lor de bază: simplist enunţat, acela de a păstra istoria. Întrebarea care se pune este ce fel de istorie vrei să păstrezi: o istorie grandioasă, care înregistrează doar faptele de glorie, mai mult sau mai puţin mitologizate şi stereotipizate, ale "marilor" conducători şi formatori de naţiuni, sau şi mica istorie cotidiană din diverse epoci, secundară şi marginală, dacă simţim, neapărat, nevoia unui fir principal, dar la fel de importantă pentru viaţa oamenilor din alte vremi. Muzeele româneşti, cu puţine excepţii (una dintre ele fiind, cu siguranţă, MŢR) au mers, cel puţin pînă în ’90, pe "filonul principal". Există, şi la noi, muzee, să le spunem, de viaţă cotidiană, dar ele sînt axate, în general, pe domenii: Muzeul tehnic, Muzeul militar, Muzeul aviaţiei, Muzeul farmaciei... Mai sînt, prin ţară, diverse iniţiative private, care se chinuie să se instituţionalizeze, de muzee mici, care să adune, într-o casă de om, obiectele importante pentru satul sau tîrgul respectiv, păstrate în familiile locale, de generaţii. La Feteşti, şeful Casei de Cultură a adunat într-un mic sediu, care a fost al unei bănci şi arată ca un magazin, diverse obiecte vechi din localitate. La fel a făcut, într-o încăpere din şcoală, unul dintre locuitorii satului Sericu, din Teleorman; sau inginerul Grigore Cuţuliga, din Novaci, în propria casă. Nu au apărut, decamdată, la noi, muzee pe teme mai neconvenţionale. Vorbind, mai demult, cu Ioana Popescu, de la MŢR, despre un muzeu al jucăriilor, pe care ea visa să-l înfiinţeze, mi se părea un lucru absolut de domeniul fantasticului. Discutînd, aveam senzaţia ca sîntem două vizionare care pun lumea la cale. După ce cercul nostru strîmt s-a mai spart, am avut stupoarea ca, în străinătate, să găsesc destule muzee de acest fel: la Paris am fost la Muzeul păpuşilor, în care puteai vedea, cu exemple concrete, istoria jucăriilor de la bebeluşii chelioşi din porţelan, pînă la teleghidatele din ziua de azi; la fel, în Viena, la Schönbrunn, există un Muzeu al copiilor, cu jucării vechi şi regale, ba chiar şi cu o cameră în care micii vizitatori se pot îmbrăca în haine de epocă şi pavoaza cu peruci. Dar pe lîngă astfel de muzee, există multe altele, pe teme la fel de originale, pe care mintea noastră obişnuită cu istoria-bloc a neamului, cu greu le-ar fi putut imagina: Muzeul caleştilor, tot la Schönbrunn; serele şi grădina zoologică, tot de acolo, care întrec în bogăţie, veridicitate şi atmosferă orice muzeu de istorie naturală; Muzeul închisorilor, în Londra, care, deşi nu are destule exponate, e interesant ca temă şi exploatare specializată a laturii comerciale pe linia morbidă; tot în Londra, Muzeul grădinăritului, care, deşi suferă de aceleaşi hibe ca şi cel dintîi, e o mostră a spiritului specific country-side-ului englezesc. Acestea nu sînt decît puţinele muzee din lume, văzute de mine, nesupuse prejudecăţilor şi lipsei de imaginaţie în alegerea tematicii şi a modului de prezentare. Sper să le călcăm, măcar cu paşi înceţi, pe urme.