Moscova nu crede în lacrimi

17 noiembrie 2005   Locuri comune

Nu mi-am terminat seria de case, dar, pentru că am depăşit jumătatea şi se pregăteşte, oricum, partea mai hard şi mai actuală, am decis să fac o pauză. Mai ales că mi s-a întîmplat un lucru destul de incredibil: am găsit, în locul de unde închiriem filme de obicei (Music Box), un film care a marcat o epocă: Moscova nu crede în lacrimi, în regia lui Vladimir Menshov, cu Vera Alentova şi Alexei Batalov. Cîţi am prins vremurile de atunci ne aducem aminte că filmul respectiv, prin anii '80, a fost un boom de casă. Nu valoarea artistică a producţiei, care - pare-mi-se - a şi luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, este, aici, obiect de interes. Ci semnele unei lumi pe care am trăit-o, parţial, şi care a dispărut, cel puţin în manifestările ei exterioare. Filmul începe în Moscova anului 1958, la "Căminul pentru muncitori". De fapt - "pentru muncitoare", căci cele trei eroine ale filmului, toate fete ale muncii, într-un asemenea stabiliment locuiesc. Realismul-socialist sau - să zicem - faţa lui mai tîrzie şi mai umană capătă, după atîta timp, nuanţe romantice şi, evident, nostalgice. Ca şi în cazul filmelor româneşti ca, de pildă, Liceenii (a fost primul care mi-a venit în minte pentru că şi acolo erau nişte scene la cămin) sau Declaraţie de dragoste care, în perioada respectivă, ni se păreau stupide, timpul neutralizează prejudecăţile epocii, ba chiar le idealizează. La modul concret: dacă în copilăria mea (e drept, cu mult mai tîrzie), rochiile înflorate, pe talie, capoatele, părul permanent sau vitrinele erau considerate, în cercurile trendy, de prost-gust şi low-class (deşi pe atunci, teoretic, nu existau clase sociale), în Moscova nu crede în lacrimi, privite din alt timp, mi s-au părut înduioşătoare. Brusc, le-am simţit în legătură cu copilăria mea şi le-am pus asociat cu rochiile, oarecum asemănătoare, ale bunicii (care, de fapt, erau din alt film şi se încadrau mai curînd în direcţia middle-class), cu permanentul mamei prietenei mele celei mai bune, soţie de prim-secretar şi tehniciană la Întreprinderea "Jilava"; precum şi, mai ales, cu vitrinele înţesate de bibelouri din sufrageriile colegilor mei de clasă, pe care eu nu le-am avut şi am suferit pentru asta. Desigur, toate acestea sînt amintiri mult mai tîrzii, prin anii '70, cînd deja lucrurile erau mai amestecate şi curentul mai frust al modei, de care vorbeam, se mai dusese. Rămîne totuşi un ce comun al epocilor comuniste, care se poate traduce în diverse elemente de viaţă cotidiană: le-am apreciat, probabil, cu atît mai mult în Moscova nu crede în lacrimi, pentru că în realitatea românească a multor posibilităţi din anii '70-'80 le-am trăit atenuate. S-o luăm pe rînd: nu am trăit viaţa de cămin şi, deşi prietenii mei care trăiau acolo mă informau despre adevărata faţă, crudă, a lucrurilor, pentru mine, viaţa în acest tip de colectivitate părea idilică, o chintesenţă a socializării şi împărtăşirii, pe care eu le ratasem. De aceea, scenele în care Katia şi prietenele ei împart telefonul, băile de pe culoare şi camera cu trei paturi, în capoate înflorate, şosete albe şi mărturisindu-şi vieţile personale, mi s-au părut înduioşătoare. De asemenea, respectul protagonistelor pentru intelectuali şi viaţa intelectuală (sau măcar pentru aparenţele ei), într-o perioadă, probabil, în care respectiva "pătură socială" (aşa o învăţam la istorie) beneficia de o imagine tot mai bună, este înduioşător. Cele mai "tari" scene din film sînt cele în care - după părerea mea - Liudmila, prietena snoabă a Katiei, de fapt muncitoare la o fabrică de pîine, se travesteşte în studentă (bluze primenite, fuste mai sobre şi inevitabila mapă) şi merge să agaţe intelectuali la bibliotecă. Impostura se pedepseşte, în final prietena Katiei fiind sancţionată printr-o căsnicie nefericită, în timp ce eroina însăşi, respectînd toate standardele morale şi intelectuale, "se realizează", atît profesional, cît şi sentimental. Indiferent de clişee, de care nici o epocă nu poate scăpa, filmul ne oferă o viziune - să-i zicem romantic-intelectual-socialistă - care, o spun cu înduioşare, rezistă.

Mai multe