Mitică pe munte

Pe scările de la telecabina de la Cota 1400, un grup de femei şi bărbaţi aşteptau la coadă. Urcaseră pînă acolo cu maşina şi făceau remarcile pe care, de zeci de ani, le fac toţi cei care merg acolo prima dată: "Uite că sînt două cabine. Una urcă şi alta coboară. Maaamă, cum o fi să stai cocoţat acolo sus?". Unul dintre bărbaţi, mai rotunjor, cu mustaţă şi nasul mare şi roşu ca un capăt de morcov gros, nu prea voia să urce: "Haide-ţi, mă, mai bine să facem un grătar pe aci pe undeva prin pădure. Ce rost are să ne urcăm în chestia aia? Avem şi carne de mititei în maşină...". Femeile încercau să-l convingă să urce. Cineva le-a aruncat în trecere o vorbă cum că la Cota 2000 e viscol. Atîta i-a trebuit mustăciosului: "Auzi, bă, frate, că e viscol. De ce mergem noi acolo, domnule? Aici nu e bine?! Facem un grătar...". Opoziţia sa era doar verbală, nu făcea însă gestul să se mişte de la coadă. Una din femei, într-o haină de fîş albă cu blăniţă la glugă, încerca să-i răspundă: "Hai, Mitică, nu cred că poate să fie viscol, de unde viscol în martie... să vedem şi noi cum e acolo sus, dacă tot am venit pînă aici". "Gianina vrea să vadă cum e sus" - a replicat Mitică, urmînd apoi neconsolat: "nu mai bine un şpriţ aicea jos?". Odată ajunşi la casă, au aflat cît costă o urcare (115 mii de lei vechi) şi s-au bosumflat cu toţii. Erau cît pe ce să se lase convinşi să renunţe. Mustăciosul continua cu bancurile: "Mai bine dau banii ăştia ca să nu urc. Pe mine mă apucă ameţelile acolo în cutia aia". În cele din urmă însă, cu toţii au scos bani din buzunar şi din poşete şi au plătit biletele. Nu mai era casieriţa pe care o ştiam de pe vremuri, cînd un coleg de-al meu, care o cunoştea, i-a cerut hîrtie igienică şi ea i-a răspuns în glumă: "Vă căcaţi pe domnia voastră?", iar colegul meu a încercat un calambur fără să-şi dea seama prea bine ce iese: "Nu, pe domnia voastră" - a zis el - la care femeia a ieşit cu mătura din cabina ei să-l cotonogească, nepricepînd că uneori cuvintele o iau singure razna, răzbunîndu-se, fără voia celui care le emite. Cum spuneam însă, era o altă casieriţă, probabil că domnia sa cealaltă a ieşit la pensie. "Cîţi încap, mă, într-o cabină?" - a început din nou grasul. "Am impresia că ne înghesuie ca-n autobuz. Păi, nu puteam noi să mergem cu autobuzul la Bucureşti, să nu mai venim pînă aici? Luam autobuzul pînă la Cernica şi făceam acolo un grătar cu mititei... Beam un şpriţ, zău aşa. Dacă acolo, în vîrf, ne ia viscolul pe sus? Ce dracu’ e în mintea noastră să ne urcăm acolo?". "Nu vrei să vezi şi tu peisajul?" - l-a întrebat altă femeie, una cu blugii băgaţi în cizme cu tocuri înalte. "Mai peisaj ca la mine-n cartier nu e nicăieri, să n-am parte, soro!" În cele din urmă, le-a venit rîndul să urce în cabină. "E frig acolo sus?" - l-a întrebat mustăciosul pe însoţitorul de cabină. "Nu e frig, dacă nu ieşiţi afară din restaurant" - i-a replicat acesta. "E restaurant acolo? Păi, atunci e bine, domnule. E scump?" "Scump de tot." "Aoleu... ce-om fi căutat noi pe coclaurile astea? Nu mai bine stăteam eu şi beam un şpriţ acasă?" Telecabina se desprinsese deja de staţie pe nesimţite şi urca fîşîind pe deasupra cabanei de la Cota 1500, pentru cine mai ştie a cîta oară...