Micul feminism <i>(iar triumfător)</i>

Am tot urmărit, de-a lungul timpului, evoluţia relaţiilor bărbaţi-femei în filmele de consum, de cele mai multe ori comedii romantice. Unul dintre "firele roşii" după care m-am ghidat a fost mica ideo-logie feministă aplicată, în jurul căreia se învîrt multe dintre producţiile în cauză. Aplicînd această "grilă", constat, în cîteva filme văzute recent, o înflorire a ideologiei amintite, reflectată în situaţii de genul femeia e şefă şi bărbatul nu se jenează să lucreze pentru ea, şi apoi să se îndrăgostească de ea. De fapt, ceea ce se schimbă este perspectiva bărbatului în toate aceste contexte: el nu se mai simte inferior şi atins, în masculinitatea lui "feroce", de o atare poziţie. Chiar mai mult de atît, se conturează un nou tip de bărbat: sensibil, apt să se îndrăgostească, nu doar să facă sex, responsabil şi serios, capabil de sentimente de durată… Visul oricărei femei, veţi spune, sau prea frumos şi, evident, mult prea siropos ca să fie adevărat. Aşa e, dar nu discut veridicitatea unor asemenea personaje, ci doar fenomenul apariţiei lor recurente. Andrew (Ryan Reynolds) din The Proposal (regizoare Anne Fletcher) este secretarul Margaretei (Sandra Bullock), de care, pînă la urmă, se îndrăgosteşte, deşi şefa lui e teroristă, carieristă şi insuportabilă. Ceva asemănător se întîmplă şi în New in Town (în regia lui Jonas Elemer), unde o şefă corporatistă (Renée Zellweger) îşi schimbă viaţa pentru sindicalistul local. În Idilă cu dădaca mea (The Rebound), în regia lui Bart Freundlich, cea mai recentă producţie pe aceeaşi linie, personajul interpretat de Justin Bartha (Aram Finkelstein) este un incredibil monument de moralitate. Nu numai în relaţie cu şefa sa, Sandy (Catherine Zeta Jones), o femeie de 40 de ani, mamă a doi copii, proaspăt divorţată şi pe cale de a-şi începe o carieră " la care se angajează ca… bonă şi de care se îndrăgosteşte. Ci şi în ceea ce priveşte concepţiile lui despre viaţă: nu e interesat de ceea ce majoritatea oamenilor consideră drept succes, ci de slujbe în care să ajute oamenii. Nu-şi doreşte să iasă în faţă în vreun fel, ci să fie util pe fundal. Şi toate acestea, deşi e absolvent de colegiu şi are… 24 de ani. Problema diferenţei de vîrstă este pusă, în Idilă cu dădaca mea, într-un mod aproape stupid de simplu, dar cu atît mai optimist pentru femeile care acceptă o atare convenţie cinematografică… încrezătoare: vîrsta nu e, nicicum, relevantă. Nu contează nici faptul că eşti divorţată sau că ai copii şi că, pînă atunci, nu ai început vreo carieră. Drumurile îţi sînt deschise chiar la mijlocul vieţii şi se găseşte undeva şi pentru tine un bărbat tînăr, dar matur în gîndire, care nu dă doi bani pe şabloanele macho şi pe prejudecăţile sociale… O situaţie asemănătoare se derula şi într-un mai vechi film cu Uma Thurman (Prime, 2005, în regia lui Ben Younger): acolo, mondena femeie de carieră Rafi, în vîrstă de 37 de ani, are o idilă cu pictorul David (Bryan Greenberg), de 23. Dar aceasta… se sfîrşeşte, de la sine, concluzia filmului fiind că o astfel de relaţie nu merge decît pe termen scurt. Nu se întîmplă chiar ca în Primăvara romană a doamnei Stone (Jose Quintero, 1961), unde personajul interpretat de Vivien Leigh ajunge să aibă ca ultimă opţiune a vîrstei de 45 de ani… moartea. Dar concluzia rămîne una pesimistă. Pe cînd Idilă cu dădaca mea revoluţionează de-a dreptul "genul": mama divorţată de 40 şi tînărul de 24 rămîn împreună forever after, după o despărţire temporară şi o matură chibzuinţă. Filmul, despre care nu afirm nicicum că ar fi o reuşită cinematografică (ci, dimpotrivă, o producţie plictisitoare şi complet lipsită de… strălucire), face încă un pas, lăudabil, în direcţia depăşirii " în imaginarul consumatorilor de cultură populară " a prejudecăţilor de gen. Şi de vîrstă.