Mici miracole cu prinți și pietre

E prima dată cînd un ziar face vîlvă pentru că nu pune ceva pe prima pagină. The Independent nu a deschis vineri cu povestea prinţului Harry în Afganistan. În rest, toate ziarele, serioase sau tabloide, de stînga sau de dreapta, l-au pus pe Harry acolo. Embargoul de presă asupra prezenţei prinţului în Afganistan a fost respectat zece săptămîni, iar ziariştii spun că au vrut să îl protejeze pe el şi pe camarazii săi de atacuri suplimentare. Site-ul american DrudgeReport.com a publicat însă ştirea. Jon Snow, prezentator de ştiri la Channel 4, i-a mulţumit pe post pentru că a spart conspiraţia tăcerii şi s-a întrebat dacă publicul va mai avea vreodată încredere în presă. Publicul său nu a gustat însă deloc tonul dramatic: postul TV a fost inundat cu e-mail-uri care laudă responsabilitatea presei, îl declară pe Snow ba ipocrit, ba nesănătos şi promit că nu mai vizionează ştirile de la Channel 4 cît vor fi prezentate de acesta. Oamenii îl iubesc pe Harry şi punct. Evening Standard a dat titlul zilei: "Harry pune iar monarhia unde îi este locul". Cînd unitatea sa a fost trimisă în Irak fără el, a ameninţat că pleacă din armată. Ca să-l poată trimite în Afganistan, şeful statului major britanic a avut o serie de întîlniri cu 25 de editori şi jurnalişti. În schimbul tăcerii, ziarelor le-au fost promise materiale ample, declaraţii şi fotografii despre misiunile prinţului. Aşa se explică de ce The Sun şi The Times publică aceeaşi poză cu Harry cocoţat pe tanc, în faţa unei mitraliere de mare calibru. Tot aşa se explică cum a fost posibil ca ziarele să publice imediat după scurgerea informaţiei grupaje ample cu povestea. The Sun are nu mai puţin de 11 pagini: Harry cu mitraliera, Harry cu băieţii jucînd fotbal în bază, ce spune prietena lui Harry etc. Tonul tabloidului este mai mult decît entuziast. "Unul dintre băieţii noştri" spune titlul mare de pe prima pagină, iar un subtitlu te lasă mască: "Prinţul din linia întîi omoară 30 de talibani". Îţi închipui cum strînge Harry talibanii de beregată, pe rînd, ca în filmele cu Bruce Lee. Dai pagina, vezi alt titlu: "A omorît 30". Parcă ţi se face milă de talibanii jumuliţi de prinţ, dar citeşti articolul şi vezi că Harry era de fapt tipul care dirija avioanele de luptă cînd li se cerea ajutor de la sol. Cifra de 30 este o estimare vagă. Altfel, în cele 10 săptămîni cît a fost lăsat de presă să servească în armată, Harry a comunicat cu piloţii avînd un nume de cod şi ei habar nu aveau cu cine vorbesc. Dar nu a stat doar la pupitru, a mers în patrule, există poze cu el prin oraşe din deşert, iar seriosul The Times se întreabă dacă o fi fost respectat obiceiul soldaţilor de a arunca cu pietre în pantalonii lăsaţi pe vine ai camarazilor care se uşurează după tanc. Cînd redevine serios, The Times numeşte solidaritatea presei întru tăcere "un mic miracol". Poate că pentru publicul larg nu pare foarte mult, continuă editorialul, dar pentru militari prezenţa unui membru al Casei Regale în luptă înseamnă enorm. Eu cred însă că înseamnă mult şi pentru public. Frenezia bruscă a presei exprimă ceva mai mult decît goana după tiraj: goana după eroi. Mezinul Harry s-a remarcat prin beţii în adolescenţă. Pozele cu el ca militar anonim ignorat de patrule afgane, poveştile despre duşurile rare şi plictiseala din planton îi fac pe oameni să simtă că monarhia redevine a lor. Evening Standard zice fără rezerve: "Ne-am întors brusc la vremurile în care regii şi oamenii obişnuiţi stăteau umăr la umăr în tranşee". La o adică, ideea că i-ai putea arunca prinţului o piatră în pantaloni te face să-l îndrăgeşti. Londra, 3 martie 2008