Meg Ryan şi feminismul drăgălaş
Filmele clasice, cu Meg Ryan, When Harry Met Sally (1989), Sleepless in Seattle (1993) şi Youâve Got Mail (1998), primul scris şi celelalte regizate de Nora Ephron, au rămas constant pe primele locuri în topul preferinţelor mele romantice. Şi feministe. Sau aş putea spune romantic-feministe, ori drăgălaş-feministe: pentru că, în majoritatea producţiilor pomenite, în final, după lungi tatonări, căutări şi introspecţii, eroina rămîne cu... eroul and they live happily ever after... Iar Meg Ryan are exact aparenţa necesară interpretării unor asemenea roluri: un soi de inocenţă, de prinţesă botoasă sau înger comercial, răsfăţat, care o face să susţină partitura (şi ideologia ascunsă în spatele acesteia) destul de convingător. În momentul de faţă, în cinematografele româneşti rulează două noi filme cu Meg Ryan, The Women (Intrigi parfumate), în regia Dianei English şi Mama are un nou iubit (My Momâs New Boyfriend), în regia lui George Gallo. Cel dintîi, un remake al peliculei lui George Cukor din 1939, cu Katherine Hepburn, spune povestea unei femei aparent fericite, care află că bărbatul ei o înşală cu o vînzătoare de parfumuri. Pînă aici, nimic neobişnuit. Ba chiar filmul în sine nu excelează prin ceva anume, deşi în rolurile prietenelor lui Meg Ryan (Mary Haines din film) sînt distribuite nume hollywoodiene: Anette Bening, Candice Bergen, Eva Mendes... Este doar interesant de urmărit pînă unde ajunge, aici, "feminismul drăgălaş" deja menţionat: pînă la lipsa totală a bărbaţilor. În film nu apare nici un reprezentant al sexului opus, întreaga desfăşurare se bazează pe interacţiunea spumoaselor (şi e drept că nu întotdeauna reuşitelor) partituri feminine. Înţeleg că şi în versiunea lui Cukor, bărbaţii nu apăreau deloc - filmul bazîndu-se pe piesa lui Clare Boothe Luce, în care se întîmpla acelaşi lucru. Meg Ryan întrupează, aici, o Cenuşăreasă amestecată cu Răţuşca cea urîtă, dar într-un sens diferit faţă de filmele ei mai romantice: transformările prin care trece nu sînt, neapărat, adresate vreunui "mascul" sau prinţ anume, ci propriei ei desăvîrşiri fizice, profesionale, spirituale... Admiraţia sexului opus nu este decît un efect secundar. Lucru cu atît mai vizibil în cel de-al doilea film al actriţei acum pe ecrane, Mama are un nou iubit, mult mai savuros decît cel dintîi. Aici transformarea din mama (personajului interpretat de Colin Hanks, fiul lui Tom Hanks) iniţial horror, obeză şi depresivă, în graţioasa şi senzuala făptură din cea de-a doua parte a filmului este mult mai spectaculoasă. Şi umorul mai evident spumos: printre altele, bucătarul italian care-i face, continuu, serenade, sub geam, personajului lui Meg Ryan, deşi ştie că aceasta nu îl vrea, motivînd că iubirea nu e un păcat, reprezintă un astfel de exemplu... Mama remodelată se dovedeşte posesoarea unei sexualităţi evidente, dar ingenue: are un vino-ncoace care îi zăpăceşte pe toţi bărbaţii din preajma ei, dar unul pe faţă, recunoscut şi celebrat, departe de strategiile ipocrite din manualele pentru femei. Recunoaşte că îi place să trăiască, într-un hedonism aplicat şi afişat, şi nu se dă înapoi să admită cînd e atrasă de un bărbat. De asemenea, pe coordonatele aceleiaşi inocenţe, povesteşte nonşalant cît de grasă a fost înainte, ilustrîndu-şi povestea cu poze... Poate că sursele acestui sex-appeal inocent sînt călătoriile ei iniţiatice prin India şi studierea budhismului, care i-au însoţit, spiritual, procesul de reinventare corporală. În orice caz, se pare că epoca filmelor actriţei gen Îngerul păzitor (City of Angels, 1998) sau Kate şi Leopold (2001) a trecut: romantismul, cît şi feminismul, în limitele lor consumiste, tind spre o variantă mai independentă şi mai ironică.