Marketing

20 aprilie 2006   Locuri comune

Producţia era, pe vremea comunismului, la mare preţ. Fabricile produceau, chiar dacă nu vindeau. Ne lăudam cu producţia de oţel pe cap de locuitor, chiar dacă oţelul nu era de cea mai bună calitate. "Ţării cît mai mult cărbune", zicea un slogan, chiar dacă era vorba mai degrabă de steril. Odată cu producţia, creştea neîncetat şi numărul inginerilor, care aveau un statut special în societate: bine acceptaţi de regim (care-i vedea pe post de supraveghetori ai proletariatului "conducător", numai buni să-l stimuleze în producţii stahanoviste) şi ironizaţi de absolvenţii altor facultăţi decît Politehnica. Însă, în vreme ce disciplinele tehnice erau supra-dimensionate, cele economice erau jalnice. Ne amintim că se studia "Economia Politică", adică economia aşa cum o înţelegeau comuniştii. După revoluţie, în schimb, lucrurile s-au întors pe dos. Mulţimea de ingineri a trebuit să se reorienteze în funcţie de noile cerinţe ale pieţei. Nu puţini au devenit vînzători. Comerţul a fost cel care a ajuns la mare preţ, în dauna oricărei producţii. Peste noapte a apărut o adevărată pleiadă de specialişti de ocazie în marketing, care se pricepeau la vînzare cam tot aşa cum se pricepuseră inginerii la producţie. Oameni care au învăţat ce e aia o reclamă bună înainte de a şti ce e acela un produs bun. Ne amintim cum şedeau ca rîia pe capul nostru. Pentru ei totul era să vîndă... orice, chiar şi lucruri de care nici nu erau siguri dacă există sau nu. Unii, marii afacerişti, foşti securişti, chiar reuşeau să vîndă orice, de la apă chioară pînă la fabrici şi uzine. Amărîţii au crezut şi ei că vînzarea e reţeta infailibilă a prosperităţii. Unii vînd şi astăzi prin Obor, diverse şuruburi sau ţevi vechi de prin casă, cu senzaţia că fac afaceri. Trăim încă sub imperiul acestei psihoze pseudo-capitaliste, a vînzării cu orice chip (nu şi cu orice preţ) chiar dacă românii nu s-au dovedit vreodată prea mari negustori. Pînă şi firme occidentale cît se poate de serioase, par a fi înţeles spiritul vremii din România, de care încearcă să profite. Cum altfel s-ar explica reclama cu automobilul BMW de doar 173 de euro pe lună? Cei dispuşi s-o creadă, ar trebui să afle că pe lîngă asta mai există şi un avans (care face cam cît un Volkswagen) şi o taxă reziduală (cam de valoarea unui Logan). Nu mai vorbim de TVA şi alte taxe care se adaugă. Dar, fiindcă tot am vorbit de Volkswagen, fericita reclamă cu Polo Happy îi poate neferici cumplit pe credulii care vor descoperi că, de fapt, în spate se ascunde o maşinuţă cu motor ca de motocicletă, al cărei preţ e mai degrabă gogonat decît redus. O altă derivată a "hiper-marketing-ului" (nu a hiper-marketului) este aceea că un vînzător îţi poate prezenta drept calităţi ale unui produs, elementele despre care un alt vînzător, al aceluiaşi produs, ţi-a spus că ar fi punctele lui slabe. Vorbele meşteşugite nu pot înlocui însă întotdeauna lipsa dinţilor din gură, tot aşa cum ambalajul nu poate ascunde mereu proasta calitate din interior. Prea puţini vînzători pricep că valoarea marketing-ului nu poate depăşi prea mult valoarea obiectului în sine, fără consecinţe ulterioare. La fel cum nici politica externă (ne tot spun miniştrii respectivi, de mai multe legislaturi) nu poate fi strălucită, dacă nu e susţinută de o politică internă pe măsură. E valabil şi pentru televiziunile care tot încearcă, aşa cum am mai scris odată, să ne atragă la emisiuni de rahat, în ideea că rahatul face audienţă. E adevărat că pe lume sînt mulţi curioşi. La fel de adevărat e însă că se şi plictisesc repede. Iar scatofilii sînt puţini. Statistic.

Mai multe