Marin sau Maria?

despre ginerele muiere Cînd tată-său, Lazăr slujitor agiesc, a hotărît s-o mărite după unul Petre Olteanul, birnic tot de la ei din Herăstrău, Maria n-a zis nimic, s-a supus şi, după învoială şi nuntă, s-a mutat în casa bărbatului. La un an a venit şi copilul, dar n-a trăit nici măcar o săptămînă că l-a luat Dumnezeu. Apoi la scurt timp a murit şi Petre, lăsînd-o văduvă de tînără. Tac'su a pornit vorbă în stînga şi-n dreapta să-i găsească alt bărbat, că şi la el în casă ce să facă, cu ce să mai hrănească ş-altă gură. Nici nu trecu bine anul de doliu că se pomeni cu Stancu, nălbitor de pînze tot din sat, care veni s-o ceară. Din nou se supuse, din nou ascultă de tată-său, din nou îşi luă cele cîteva zdrenţe de zestre şi plecă în casa bărbatului. Dar vai şi-amar de viaţă, că Stancu se dovedi om aspru şi înrăutăţit; zi şi noapte o căznea şi-o bătea şi-o ocăra. Săreau vecinii s-o scoată din mîinile lui, iar cînd o încuia cu săptămînile în casă fără apă, fără mîncare, doar tată-său avea curajul să spargă lacătul şi s-o hrănească. La ultima bătaie n-a mai rezistat, numai în cămaşă a fugit în miez de noapte pe cîmpuri pînă s-a făcut ziuă şi s-a trezit în faţa porţilor oraşului. "Hai, femeie ce faci? Stai ca proasta-n drum, nu vezi că aşteaptă lume? Intri sau ieşi?" s-a oţărît straja la ea. Şi-a intrat în oraşul pe care nu-l văzuse niciodată pînă atunci. A privit speriată la şirul de căruţe, de cai şi călăreţi, la trecătorii cu bocceluţele pe umeri şi s-a întrebat ce-o să se facă acum, singură aici în atîta pustietate de lume. Poate i-ar fi mai uşor dacă şi-ar pune izmene şi cămăşoaie, opinci şi căciulă, şi-ar tăia părul, şi-ar ascunde sînii. În cîteva zile colinda cîrciumile în căutare de slujbă, ea, Marin, băiat cuminte şi muncitor venit de la ţară să intre la stăpîn. Postelnicul Iacovache îl plăcu pe "băiat" şi-l luă în casă gîndind că are nevoie d-un argat la grajduri. 20 de ani sluji Marin în curtea stăpînului făcînd de toate: rîni la cai, munci la cîmp, tăie lemne, plimbă caii, fu şi vizitiu şi fierar şi vier şi porcar, ca în sfîrşit să se pripăşească pe lîngă casă şi să tragă mai puţin, ba chelar pe la pivniţi, ba prin bucătărie, ba să-i ţină haina stăpînului, ba să-i ţină de urît în miez de noapte. Azi aşa, mîine aşa, Maria, fiica postelnicului, prinse drag de "băiatul" isteţ pe care-l întîlnea mai peste tot: în cămară, în bucătărie, pe prispă, la tată-su, pe capra trăsurii. Marin intră în jocul coconiţei gîndind că nimic rău nu putea ieşi din astea. Se lăsă prins(ă) în jocul glumelor, îi cînta pe înserat cîntecele lăutarilor cu "ochi dulci" şi "inimă arsă", îi arunca priviri galeşe cînd se întîlneau în curte, ea să dea la găini, "el" să aducă cine ştie ce din hambar, îi ţinea calea cînd ea ieşea la plimbare în grădină. Stanca ţiganca, bătrîna bucătăreasă, i-a strigat de cîteva ori să se potolească c-o să dea de dracu' "şi-l jupoaie de viu" stăpînul, dacă află că-şi ascunde ţîţele în haine bărbăteşti. Începuse însă să-i placă şi n-ascultă, iar "liubovul dragostei" îi dădea fiori. Pînă într-o zi cînd se trezi că-l ia de chică Iacovache ce-i strigă cu năduf: "Ce credeai mişelule, că nu voi afla că umbli după Maria mea. Ori o iei, ori la gros cu tine. Că io nu vreau să mă fac de rîsu' lumii". Cum să spună că de fapt e şi el tot o Maria? Nu l-ar omorî stăpîn-su în bătaie? Nu s-ar face de rîs în faţa celorlalte slugi? Doar Stanca bucătăreasa îi striga de zor să fugă, că nu ştie cum va să iasă din aşa încurcătură. Dar unde să fugă, iar la Herăstrău? Să dea de bărbată-său şi de bătaie? Nici gînd, mai bine să se însoare. Găsi pe una Niţa mardagioaica care se oferi să le fie naşă şi duminică puseră de nuntă cu lăutari. Trecură mai întîi pe la biserică unde popa le cîntă slujba şi le binecuvîntă unirea, urîndu-le belşug şi copii cît mai mulţi şi sănătoşi; apoi petrecură pînă dimineaţa în curtea postelnicului, jucînd, bînd şi veselindu-se. Dar cînd să se retragă în odaia lor, Marin se trezi spunînd că de, acu dacă s-a întîmplat, s-a întîmplat, dar "el" nu poate să-şi urmeze soţia că-i femeie ca şi ea. Paharele rămăseseră suspendate în aer, vorbele - în gît, socru' mic, se înecă cu ultima înghiţitură, ochii ieşiră din orbite, mireasa începu să plîngă, iar Stanca ţiganca începu din nou să ţipe: "acu să te văd mişelule pe unde ai să scoţi cămaşa". "Pune-ţi mîna pe el; pe ea..." - strigă postelnicu. "Să-mi facă mie o astfel de ruşine." La Agie, judecătorii ascultară pricina, priviră cu curiozitate pe "Marin", apoi pe postelnic, apoi pe Maria şi se cruciră. De aşa ceva nu prea auziră, căutară la Sfînta Pravilă, apoi la pravila politicească da' nici acolo "nu s-a putut afla nici o închipuire de vreo urmare ca aceasta, adică a se cununa muiere cu muiere". Şi hotărîră: Marin, adică Maria, să fie pedepsit/ă cu straşnică bătaie şi trimis/ă de îndată la schit la Viforîta să-şi plîngă păcatele faptelor sale. Iar fata lui Iacovache rămase în gura lumii, că de, aşa-i cînd inima tresalte nerăbdătoare luînd-o înaintea judecăţii.