Mai vrem să ne verifice UE la corupţie?

Un ziarist olandez m-a întrebat săptămîna trecută dacă aş recomanda să înceteze monitorizarea României. Defectul ziariştilor este că vor mereu răspunsuri într-o frază. Defectul meu în acest caz era că nu mă puteam hotărî. Cît mi-am scris dizertaţia despre influenţa UE asupra politicilor anti-corupţie din România mi-a fost frică să ajung la concluzii. Cînd a fost musai să le scriu, am făcut ca personajul din Balanţa: n-am zis nici da, nici nu, am fost ambiguu. Deci, ar fi cazul ca UE să înceteze monitorizarea României în domeniul corupţiei? Aşa-numitul "mecanism de cooperare şi monitorizare" a fost o invenţie disperată a Comisiei Europene, creată special pentru România şi Bulgaria. Cele două ţări urmau să intre în UE, dar aveau restanţe. Aşa că s-a luat decizia de primire cu condiţia să accepte o monitorizare post-aderare şi posibilitatea aplicării unor clauze de salvgardare (pe justiţie, statele membre UE nu ar putea fi obligate să recunoască hotărîrile instanţelor româneşti). Bineînţeles, şi noi, şi bulgarii am răsuflat uşuraţi că intram chiar şi aşa. Doar că odată cu intrarea celor două ţări, în aceste condiţii, s-a creat în mod practic o categorie de membre UE cu statut special. Răuvoitorii şi Traian Băsescu le-ar zice "membru de mîna a doua". Nu contează etichetele şi nu are rost să lucrăm în registru simbolic. Dacă nu ne convenea, nu trebuia să intrăm. Faptul că Bogdan Olteanu şi Nicolae Văcăroiu trimit scrisori la Parlamentul European unde se plîng de monitorizarea Comisiei arată doar cît de ipocriţi sînt: exact aşa ni s-a spus că va fi. A avut succes mecanismul de monitorizare? Răspunsul aproape unanim al experţilor şi birocraţilor pe care i-am intervievat este negativ: mecanismul a eşuat. România nu doar că nu a mai făcut progrese după 2007, dar a regresat în mod evident. Nici unul dintre mecanismele anti-corupţie dezvoltate cu asistenţă UE între 2000 şi 2007 nu a rămas neafectat. Comisia a criticat toate acestea în mod public. Dar nu a recomandat totuşi activarea clauzei de salvgardare. Pentru că nu o gîndiseră să fie aplicată. Atunci cînd li s-a pus întrebarea "ce facem cu corupţia din România?", imaginaţia birocraţilor de la Comisie a intrat în joc: era clar că trebuia păstrată presiunea pe România şi după 2007, era la fel de clar că odată acceptată în club, se pierdea principalul mijloc de presiune: nu ne mai puteau ameninţa că ne ţin la uşă. Politicienii români ca Olteanu şi Văcăroiu ştiau asta. Au spus: "Lasă, zicem ca ei să intrăm şi apoi facem ca noi". Cum nu se aşteptau la atîta rea-credinţă, birocraţii de acolo au prevăzut o pedeapsă aproape simbolică: clauza de salvgardare e apă de ploaie, mai ales că nu afectează politicienii deloc, ci simplii cetăţeni şi companiile care au nevoie de recunoaşterea proceselor în afară. Avînd un instrument ştirb de coerciţie, Comisia a ezitat să îl aplice, mai ales că după aceeea monitorizarea înceta. De aici dilema: ce urmează? Guvernul şi Parlamentul şi-au bătut joc de promisiunile asumate de România. Acum există două opţiuni majore. Ambele foarte proaste pentru România. Opţiunea "renunţare": Comisia poate recunoaşte că şi-a epuizat resursele istorice de a lupta cu corupţia din România. Curăţirea unei ţări din afară nu e o situaţie obişnuită, Comisia a împins cît a putut, acum România trebuie să-şi găsească resurse interne de onestitate, nu mai e treaba Europei. Deci, Comisia ar urma să zică: gata, aţi scăpat, aţi fost şmecheri, nu mai avem ce vă face. Opţiunea "încrîncenare": Comisia a fost trasă pe sfoară de văcăroio-olteni, acum se simte înşelată şi aplică nişte sancţiuni adevărate. Se vorbeşte despre prelungirea monitorizării şi schimbarea pedepselor: suspendarea parţială a fondurile europene, amînarea aderării la zona Schengen şi la moneda euro. E de discutat cît de credibile sînt pentru politicieni chiar şi aceste posibile sancţiuni. Cam acesta este contextul în care e greu să decizi ce ar fi mai bine: să continue monitorizarea Comisiei sau nu? Dacă încetează, România devine membru deplin al UE, dar văcăroio-oltenii au cîştigat. Nimic nu va mai sta apoi în calea punerii la colţ a procurorilor DNA. Ceilalţi magistraţi vor înţelege că dacă te iei de politicieni, e cel mai sigur mijloc să-ţi frîngi cariera. Cea mai serioasă tentativă încercată de România pentru un stat de drept va eşua. Dar România ar deveni membru deplin al UE. Dacă se prelungeşte monitorizarea, mai există ceva influenţă pozitivă aici, văcăroio-oltenii mai simt răsuflarea normalităţii în ceafă, dar România nu-şi va putea exercita rolul de membru în UE cîtă vreme poate fi mereu întrebată: băi, dar cu clauza aia ce mai facem? În plus, plătim noi toţi pentru ca văcăroio-oltenii să fie în continuare deasupra legii. Şi aşa oscilam între cele două opţiuni, cînd un bulgar deştept mi-a dat o soluţie alternativă. Curioşi? Adică există o soluţie de mijloc să scăpăm România de ruşine şi să nu scape văcăroio-oltenii aşa de uşor? S-ar putea. V-o spun data viitoare.