Lucruri pierdute şi regăsite

Din ’90 încoace, am încercat să fiu un observator fidel al micilor sau marilor schimbări aduse de - pe atunci - timida societate de consum: primii hamburgeri, primele sticle de Cola, programe de divertisment, festivaluri de stradă, reclame... Cultura populară, căreia i-am devenit cronicar, şi faţă de care m-am lăudat cu o atitudine critică, s-a dovedit, de fapt, mai tare decît mine: m-a prins în mrejele ei facile, cu ispite drăgălaşe şi frumos colorate, şi m-a transformat în consumator al ei. Desigur, nu într-unul necondiţionat care nu-şi pune întrebări şi ia totul de-a gata: într-unul cîrcotaş, care comentează pe margine, ca tot românul, dar, de fapt, nu are curajul să iasă din sistem. Cine a văzut, în perioada de aur a anilor ’90 - dar şi 2000 - mai multe filme proaste, dar cu happy-end, la proaspăt apărutele mall-uri, cine a mîncat mai mulţi McFish sau a băut mai multă Cola? Cine a fost un fidel abonat al multelor magazine de lucruri inutile, al noilor restaurante de orice profil, ca să nu mai vorbim de tarabele de la Romană? Cine ştie pe dinafară toate serialele de la PRO TV, de pe vremuri, a citit Sandra Brown, a ascultat André şi Trei Sud Est? Răspunsurile sînt evidente, şi deja nu mai contează. Ceea ce contează este că mi-am trăit din plin faza de consumator potenţial; şi că, după atîţia ani de "dezmăţ" hedonist ieftin, simt că mă pot detaşa de ea şi că, pe lumea asta, mai există şi alte lucruri, mai simple, pentru care nu mai aveam ochi. E vorba, cumva, de lucrurile şi stările de dinaintea nebuniei consumiste, care erau mereu la îndemînă, dar nu ţineam cont de ele. * Liniştea. În sine, fără alte conotaţii. Am redescoperit-o, printr-un gest simplu: stingînd televizorul. Nu e vorba de un gest de protest împotriva programelor proaste şi comerciale, ci de unul normal, de apărare contra unor lucruri care nu te interesează. E gestul invers celui pe care îl aveam, prin ’95, cînd îmi cumpărasem un Samsung proaspăt, tocmai îmi pusesem cablu şi, gravidă fiind, tot zapam printre seriale cu călătorii în timp şi adolescenţi teribilişti. E gestul, cred, al adevăratului cetăţean, civilizat şi avansat, al societăţii de consum: cel care ajunge singur, fără să fie obligat de nu ştiu ce instanţe morale sau estetice, să renunţe la drogul vizual; sau măcar să opteze. Fiindcă, e evident, ăsta e pasul următor stingerii: alegerea, cu cap, a unor programe care să te intereseze. Nu e nevoie de un Big Brother care să-ţi limiteze timpul pierdut în faţa ecranului, nici de o divinitate strictă; ci, pur şi simplu, de Jiminy Cricket-ul firesc al fiecăruia. * Sentimentul naturii. Nu e ce s-ar putea crede, aici voi avea mereu o problemă, rămînînd citadină pînă-n măduva oaselor şi oarecum speriată de spaţiile întinse. Totuşi, ceva din insensibilitatea mea organică s-a mai diminuat: reacţionez, în primul rînd, la natura animată - observ, cu plăcere, cîinii, pisicile şi păsările din jur. Mă pot uita fără să mă plictisesc la traiectoriile încurcate ale unor pisici pe acoperişurile din faţa geamului meu. Dar şi aici, veţi spune, e în spate o cultură de Tom şi Jerry, există un element simpatic, cu tentă drăgălaşă... Da, dar pot să observ îndelung şi ciorile, mai puţin prezentabile: eh, e vorba de alte influenţe livreşti, ale unui romantism întunecat, de tip Nevermore... Şi totuşi, mă pot uita şi la copaci, ba chiar la plantele de apartament, deloc poetice (copilul meu a sădit, printre altele, şi ceapă, ardei, mărar...). Sînt vii, în peticul lor de pămînt îşi formează un univers, apar tot soiul de microorganisme, care colcăie, dar nu într-un sens scîrbos... Nu am epuizat, nici pe departe, lista cu lucrurile pierdute şi regăsite (mai mult sau mai puţin conştient). Cert este că, cel puţin din punctul meu de vedere, le-a revenit timpul, şi pot fi şi ele băgate în seamă, şi luate ca alternative la agitata lume consumistă, comercială şi subjugată de imagini, în care ne mişcăm.