Lucruri care nu mai ţin

Avînd, în ultimul timp, contact şi cu zone mai puţin centrale sau "de lux", şi cu magazine, restaurante sau alt soi de buticuri mai puţin sofisticate, mi-am dat seama că am depăşit (noi, ce-i păşiţi pe calea bunăstărilor capitaliste) etapa în care acceptăm orice (de fapt nici înainte nu acceptam, dar era mai greu s-o arătăm). Cei 16 ani postsocialişti, trăiţi într-o societate pe alocuri civilizată, ne-au rodat totuşi, în cultură civică, drepturile consumatorului şi, pînă la urmă, standarde de viaţă decentă. Deja, atunci cînd intrăm într-un magazin sau restaurant, pornim cu un bagaj de cunoştinţe şi cerinţe care le depăşesc pe cele cîndva tradiţionale, şi anume de a avea mîncare proaspătă sau, pur şi simplu, carne. De pildă, nu mai accept să nu pot alege produsul, să nu-i pot studia pe îndelete (uneori chiar maniacal) eticheta, ca să văd ce termene are şi ce fel de substanţe (cît la sută naturale) conţine. Nu-mi plac şi nu-mi inspiră încredere magazinele în care vînzătoarea îţi dă ea însăşi produsul, chiar dacă e premabalat, de pe tejghea. Nu accept cutii de lapte strîmbe sau teşite, pachete de unt deformate, iaurturi semi-ude sau ape cu eticheta scorojită. Mi se pare dubios sau depăşit magazinul care nu are mai multe feluri de mărci ale produselor de acelaşi tip, din care să poţi alege. Mi se par de neacceptat fructele strivite, sau cu candida, care se vînd în supermarket-uri şi pe care unii chiar le cumpără în cantităţi mari. S-a dus vremea în care mai era cazul să accepţi un ou spart, între cele zece pe care le luai, fără dată pe ele, într-o pungă ca vai de ea. Sau, înaintînd tot mai mult spre casă, detest cel mai tare lipsa pungilor, în anumite buticuri nefericite de cartier, pe care trebuie să le ceri şi pe care ţi le mai şi taxează la sfîrşit. Vînzătoarele care ridică tonul, sînt nepoliticoase sau te lasă să aştepţi, ies şi ele din discuţie, pentru că poţi să le reclami, şi - acolo unde nu sînt soţia sau fiica patronului - riscă să fie date afară. Nu îmi plac nici cele foarte sfătoase, care îţi dau mai multe indicaţii decît trebuie pentru lucruri de nimic, dar le tolerez, fără să le ascult sfatul, pe cele bine-intenţionate şi neştiutoare; nu şi pe cele şmechere. Nu putem să mai acceptăm cozile, chiar dacă sînt în cele mai bine-organizate supermarket-uri, pentru că ne trezesc amintiri prea dureroase. Nu se mai pune problema să nu ţi se dea restul la centimă, cu excepţia zonelor foarte dubioase. Lucrurile de mai sus se întîmplă, în general, în tot mai multe locuri din Bucureşti, nu numai în zonele considerate bune (şi aici delimitările s-au mai schimbat). Atunci cînd lucrurile nu stau chiar aşa, consumatorii nu au decît să-şi ceară drepturile sau să-i sancţioneze pe cei care nu le asigură buna funcţionare a acestora. În provincie, mai ales în orăşele sau sate, lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că nu ai opţiune: dacă nici unul din cele trei magazine săteşti nu are ciorapi de bumbac, normal că vei sfîrşi prin a cumpăra de poliester. Cert este că, în oraşele mari, cel puţin, cred că majorităţii oamenilor nu le e frică să se revolte şi să-şi ceară drepturile. La fel se întîmplă şi în restaurante, unde clienţii nu mai au chef - ca pe vremurile de unii deja uitate sau necunoscute - să se lase organizaţi de chelner: nici în privinţa mesei pe care o aleg, nici în cea a meniului. De asemenea, şi aici, nuanţele de altădată sînt acum distincţii clare, care contează: apa caldă e total diferită de cea rece, oliviera nu se fîţîie de pe o masă pe alta, zahărul nu se pune direct în cafea, supa nu se aduce călîie, friptura se întreabă cum o vrei, mai făcută sau nu, şi şerveţelele nu se uită... Toate bune şi frumoase, şi conform standardelor, în "zona 0", de care vorbeam mai înainte, cea a oraşelor mari, cu centre universitare şi investiţii străine. Şi acolo însă, există excepţii: locuri pe care spiritul consumatorului privat nu le poate controla, şi anume acele instituţii de stat - precum poşta, circa financiară, circa de poliţie sau ambasadele (tot birocratice, chiar dacă aparţin altor state) - unde cetăţeanul rămîne, încă, o minge pasată de mîini nepoliticoase şi dirijată de reguli greoaie.