Locul lui Antonescu în istorie

Aşa cum îi spune subtitlul, cartea lui Deletant este o biografie a lui Ion Antonescu care se concentrează pe perioada războiului. E o carte extraordinară despre un subiect încă politizat şi dureros. Antonescu de aici este un personaj ambivalent şi complex. În 1933 făcea remarce sarcastice pe marginea unui raport oficial despre planurile politice ale lui Zelea Codreanu şi se opunea asasinării evreilor. Cînd Octavian Goga a primit sarcina de a face guvernul, Antonescu a refuzat oferta de a deveni ministru, se pare că din cauză că îl considera pe Goga filo-german, iar acesta i-a argumentat că prezenţa amîndurora în executiv ar fi un semn de echilibru, pentru că un Antonescu în fruntea armatei ar garanta Angliei şi Franţei că românii nu vor lupta împotriva lor. Uimitoarele ironii ale istoriei! Cartea lui Deletant este un exemplu de istorie echilibrată şi bazată pe fapte. Demontează variante anti-Antonescu atunci cînd e cazul, ca şi variantele apologeţilor. De pildă, respinge ideea că Antonescu şi Garda de Fier au ajuns la guvernare din cauza sprijinului german. Cum este Antonescu la Deletant? Un militar care ajunge să joace un rol politic mai mare decît îi permitea înţelegerea, un om care încerca să facă ordine într-o ţară haotică şi oscila între măsuri anti-corupţie serioase, dar eşuate, şi butaforii de Moş Teacă (a interzis mersul pe stradă în cămaşă, vara), a fost autoritarist, dar nu totalitarist, permiţînd funcţionarea semi-clandestină a partidelor şi angajîndu-se chiar în schimburi epistolare cu Maniu şi Brătianu, deşi mai mult îi urechea decît îi lua în serios. Cum ar fi fost Antonescu fără război? Probabil un fel de Franco, cu care are multe în comun. Întîmplarea face să fi citit această carte la puţină vreme după biografia lui Franco scrisă de Paul Preston. Doi oameni uimitor de asemănători: militari cu merite în război, bigoţi în ce priveşte statul, economia, religia; paternalişti în apucături şi violenţi în antipatii; aspirînd la civilizaţia occidentală, dar convinşi că popoarele lor nu sînt pregătite pentru aşa ceva; antisemiţi şi anticomunişti viscerali; cu voinţă puternică şi scîrbiţi de încercările democratice ale ţărilor lor, ţări care sînt înapoiate, tradiţionaliste, intolerante şi închise. În lumina acestei comparaţii, m-am întrebat ce ar fi lăsat Antonescu în urma sa dacă ar fi guvernat în vremuri mai puţin zbuciumate. E clar că era visceral anti-modernist, considera statul un instrument intervenţionist prin excelenţă şi dorea să-l folosească pentru a conserva un popor rural idilic pe care, în opinia sa, îl stricase democraţia. România de după Antonescu ar fi fost tot înapoiată, închisă în sine, coruptă şi autoritaristă, aşa cum a fost Spania lăsată de Franco în anii ’70. Dar vremurile nu au fost paşnice. Antonescu a intrat în războiul împotriva URSS pentru a recupera Basarabia. Deletant arată cît de populară a fost decizia printe români, manifestările, chiar spontane, de stradă fiind mărturie (ambasadorul german salutat de mulţime remarcă cu umor că "nu îmi fac nici un fel de iluzii în faţa acestei izbucniri de entuziasm în legătură cu dorinţa secretă a românilor. Vor să-i batem pe ruşi şi apoi noi să fim bătuţi de britanici"). De altfel, Antonescu însuşi spune, după momentul Pearl Harbour, că "sînt un aliat al Reichului împotriva Rusiei, sînt neutru în conflictul dintre Marea Britanie şi Germania. Susţin America împotriva japonezilor". Înaintarea dincolo de Nistru este pusă într-un context ceva mai complicat - opiniile critice la adresa deciziilor, puse faţă în faţă cu argumentele lui Antonescu. Bineînţeles, un istoric serios ca Deletant nu putea trece uşor peste Holocaustul românesc, într-o biografie a lui Antonescu. De altfel, contribuţiile sale anterioare - articolele despre lagărele din Transnistria - au constituit cel puţin pentru mine o sursă de informaţie despre un subiect de care nu vorbim mai deloc. Ne-am blocat în dezbaterea despre "a fost sau nu a fost". M-am plictisit să ascult o pseudo-dezbatere în care Vadim Tudor şi grupul de ziarişti de haită neo-legionari joacă rol de parteneri serioşi. A fost, gata, depăşiţi momentul! Acum vreau să ştiu cum a fost posibil. Veşnica întrebare despre vinovăţia colectivă a poporului român este o deturnare a discuţiei. Statul român, salvat de Antonescu în 1940, a fost apoi umplut de ruşine prin Holocaustul propriu, inspirat doar, dar nu forţat şi nici condus de germani. Cine vrea dovezi nu are decît să citească cu bună credinţă inclusiv această carte. Antonescu este mînat de antisemitismul său visceral pe care îl afişează în atît de multe declaraţii încît este inutil să le amintesc aici - o face Deletant cu rigoare. Pentru Antonescu, ţara trebuia "despăducheată" de evrei şi doar metodele îl deosebeau de Hitler. Obsesia sa pentru ordine îl face să se enerveze atunci cînd evreii sînt omorîţi în mod dezorganizat. În acelaşi timp, chiar spiritul de ordine cedează în faţa sentimentului că ar putea da socoteală: "Doar proştii omoară şi jefuiesc pe baza ordinelor scrise. Se poate face fără să fie emis un ordin". Nici nu ştii dacă să-ţi fie ruşine sau să te enervezi cînd citeşti raportul unui SS-ist din Transnistria care scrie: "Românii acţionează împotriva evreilor fără nici un fel de plan. Nimeni nu ar obiecta numeroaselor execuţii ale evreilor, dacă aspectul tehnic al pregătirii lor, precum şi modul în care sînt îndeplinite nu ar fi necorespunzătoare. Românii îi lasă pe cei executaţi acolo unde cad, fără să-i îngroape". Sfînta organizare germană în conflict direct cu delăsarea românească: Holocaustul are şi el nişte proceduri, şi românii le ocolesc din lene. Fără un plan concret, aşa cum a avut Hitler cu "soluţia finală", Antonescu doar a dorit să scape de evrei. De aici un cinism brutal al acţiunilor, cel mai bine reflectat în jocul alungării unor mase de civili peste Nistru, de unde germanii îi trimit înapoi, românii îi împing din nou, germanii ba îi retrimit, ba îi împuşcă. Vorbim de zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii fără nici un fel de mijloc de supravieţuire. Aşa au apărut lagărele din Transnistria, unde anihilarea nu era bazată pe tehnologie, ca la Auschwitz, ci pe înfometare, frig şi boli. De altfel, sălbăticia pare a fi cuvîntul de ordine. În mutarea de colo-colo a evreilor s-au săpat gropi pe marginea drumurilor pentru a fi depuse cadavrele, iar ţăranii locali pîndeau prin porumb coloanele, pentru a jefui cadavrele. Toate acestea sînt susţinute de Deletant cu rigoare, din rapoarte oficiale. Autorul nici măcar nu intră în zona mărturiilor victimelor (cu o excepţie), rămîne în zona acţiunii autorităţilor şi a rapoartelor şi mărturiilor oficialilor. Este uimitor cum tăcerea lăsată peste subiect a făcut ca numele unor criminali odioşi să nu spună nimic românilor. Ar merita să dezbatem cum a fost posibil ca un om cu nume atît de blînd-caragialian ca ofiţerul Modest Isopescu să scrie guvernatorului şi să se plîngă doar de faptul că nu mai putea primi alţi evrei: "Tot la Bogdanovca au fost trimişi şi cei de la Crivoi Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale colhozului. Pînă însă să sosească transportul de jidani de la Vazdovca, au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9000 de jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sînt 11.000 de jidani plasaţi în grajdurile sovhozului, unde nu încăpeau 7000 de porci". Soluţia la supraaglomerare a fost împuşcarea în masă, dar nu înainte de a-i jefui de bunurile de valoare, care nu au ajuns la Banca Naţională, cum suna ordinul, ci au fost furate. Aşa cum am putea să ştim mai multe despre Traian Popovici, primarul din Cernăuţi, care scria memorii sfîşietoare către Antonescu şi cerea audienţe pentru a descrie catastrofa morală abătută peste statul român din acele zile (nu a primit nici un răspuns). Deletant nu uită să sublinieze şi faptul că România nu a deportat totuşi evreii din vechiul regat către Polonia, aşa cum ceruse Hitler. Cartea explică şi cum s-a ajuns la această decizie, care completează imaginea unui om complex, deşi nu mai puţin vinovat. În sfîşietoarea sa scrisoare de adio către soţie, Ion Antonescu spune că "Istoria" îl va pune la locul său. A avut un destin tragic, dar istoria îl pune într-un loc pe care nu l-ar fi vrut. Loc pe deplin meritat.