Limba română la 1800
La 1800, limba română are un farmec aparte, o dulceaţă şi-un parfum de care te îndrăgosteşti instantaneu. Cu împrumuturi din slavă, turcă sau neo-greacă, cu alcătuiri de fraze întortocheate, cu dezacorduri şi prescurtări, cu adăogiri pe unde se poate (noroc că mai dai peste o steluţă care te anunţă că trebuie să priveşti pe undeva pentru a te lămuri cu privire la ceea ce a uitat logofătul sau ceea ce jăluitorul, de exemplu, a considerat important să transmită unui cititor presupus). Cititor de manuscrise şi de chirilică, vă voi împărtăşi o parte din vocabularul actorilor mei din vremea cînd limba română nu era atît de bogată ca azi, dar cu siguranţă limba de lemn n-avea la ce folosi. În jurul puterii juridice se structurează un întreg "vocabular tehnic": pitac, nizam, anafora, jalbă, catastih, catagrafie, glavă, zaceală, pravilă, davagilîc, dihonie, diiafora, izbrănire, teslim, treapăd, diastimă, gloabă, duşegubină, gros, madea, isterisi, paranomie, siguripsi, simfonie, sinet, zapt, teorisi, priloforie, planisi. Meserii şi meşteşugari: abagiu, băcan, bragagiu, bogasier, cafegiu, cavaf, chelar, ciubuciu, ciobotar, condoragiu, marchitan, mămular, mărgelar, papugiu, postăvar, rachier, sacagiu, simigiu, spiţer, şalvaragiu, tabagiu, tutungiu, zaraf, zăbunar. Un boier se îmbracă cu un anteriu sau cu o libadea de ghermeşut sau de malteh, încins cu un taclit cu paftaua din pietre preţioase peste care se pune giubeaua sau binişul, ambele lucrate din postav, dar căptuşite cu sandal, pe poale şi la gît ornate cu cacom, în picioare meşti sau ceacşiri, pe cap işlic sau calpac, în mînă mătanii din mărgean, urmuz sau diamante, la brîu "un hanger de Korassan". O boieroaică îşi pune pe degete inele cu bălaşuri şi zmaragduri, cu zanfir şi mărgăritar, cerceii de aur sînt bătuţi cu robinuri, la gît poartă gherdane şi colane, pe picior un harhal, apoi imineii, rochie ghiurghiulie sauturungie de canavăţ sau de şamalagea, ţesută cu sîrmă şi împodobită cu naturale, găitane şi ceaprazuri, cu sponcile de argint poleite cu aur, cu horbote pe poale, iar cînd iese la plimbare îşi aruncă pe umeri o malotee cu pacea de sîngeap sau o ghiordie de belacoasă roşie cu nasturii de diamant, îşi acoperea capul cu un saric sau o sangulie, iar în mînă ţine o gevrea. Pentru preumblare se folosesc butca, careta, rădvanul trase de 4 sau 6 telegari. La masă: cafeaua se serveşte în filigene cu zarfurile lor, vutca şi vinul ipocratic se păstrează în buriu, şcatulcă sau clondir, în cuhne, pe pirostrii freamătă tingiri, căldări şi cazane unde se prepară diverse mîncăruri, iar pe tipsii şi talere se odihnesc chitre şi naramze, harbuji şi dulmale, pătlăgele mohorîte, andidii, cimbir şi dresuri, piftii şi pilafuri, baclavale şi şerbeturi, sarmale şi musacale, caşcavaluri şi cheftele, iahnii şi papare, şalău şi caracudă. În jurul iubirii se structurează o serie de termeni care ating toate punctele sensibile ale unei relaţii, de la curtea platonică la urăciune şi desfrîu: liubov, psihi mu, englendisi, ibovnic, ţiitoare, celetnică, posadnică, tălăniţă, rachieriţă, măglisire, marghiulie, înclinare, înnădire, încărdoşire, îngrecare, îmborţoşare, preacurvie, curvie, votru, voatră. Într-o păruială din mijlocul uliţei, actorii se necinstesc şi se "categorisesc" cu ocări şi ponosuri care mai de care mai pline de o anumită semnificaţie, astfel încît să-l lovească pe cel atacat: varvar, foarţă, paciaură, pezevenghiu, sfrînţit, sodomit, bondoc. Multe din aceste cuvinte au dispărut, altele şi-au schimbat sensul. Aşadar să nu fiţi surprinşi cînd veţi afla din dicţionar definiţia termenului "simfonie = gen muzical de proporţii ample, care în forma clasică cuprinde trei sau patru părţi", iar pentru românul de la 1800 înseamnă, de fapt, acord, înţelegere, spunîndu-se: "şi s-au luat cu simfonia ambelor părţi".