Lift şi control

Cu timpul, se pare că am adunat tot mai multe frici. Unele dintre ele, în alte epoci, mi s-au părut tranzitorii, pe altele nici nu le-am băgat în seamă: ele însă, odată cu acumularea de experienţe negative şi de frustrări (nu neapărat pentru că eu aş fi avut mai multe decît media oamenilor obişnuiţi din lumea asta), au prins colţuri libere şi confortabile, în creierul meu şi s-au statornicit bine-mersi acolo. Ce legătură au toate acestea cu societatea de consum şi cultura populară, lucruri despre care scriu îndeobşte, implicit sau explicit, veţi spune? Sînt, probabil, nişte efecte ale ei asupra unei minţi problematizante. Pot fi considerate consecinţele negative ale lumii nebune şi grăbite în care trăim: lucruri necontrolabile, pe care nu avem cum să le stăpînim, şi atunci preferăm să le evităm, pur şi simplu. Fricile, în viziunea mea, se leagă de dorinţa de a ţine, cît de mult posibil, lucrurile sub control, şi de a reduce riscurile de toate felurile. Asemănătoare cu tabu-urile tradiţionale, ele reprezintă efectul unor interdicţii survenite după experienţe negative: cu singura diferenţă că oamenii de felul meu, care îşi exprimă şi statuează fricile, le consideră definitive şi fără cale de întoarcere. Ele intră în categoria regulilor de supravieţuire ale fiecăruia, dar la capitolul "aşa nu". Şi, repet, asta doar pentru persoanele cărora le place, asemenea mie, să eticheteze şi clarifice totul şi să trăiască după o filozofie (imaginară sau reală). Dar să trecem la lucruri concrete: o înşiruire a cîtorva frici poate duce la o antiviziune asupra actualei stări mişcătoare a societăţii în care trăim. Mai ales că multe din fricile mele se leagă de diverse tipuri de mişcare. Cea dintîi - să zicem - e legată de lifturi. Am rămas, odată, demult, într-un lift de pe şoseaua Giurgiului, într-un mod semidramatic, semicomic: venind de la o aniversare cu o bucată de tort, cu frişcă, în mînă, liftul ne-a zguduit, ne-a dus pînă la ultimul etaj (tortul a sărit pe noi), apoi s-a oprit. Nu ne-am lovit (eram cu mama mea), am scăpat cu viaţă şi fără "leziuni", dar impactul asupra creierului meu a rămas. De atunci pot urca aproape oricîte etaje, mai curînd decît să iau liftul. E adevărat, m-am întrebat ce aş face dacă aş locui într-un zgîrie-nori, la etajul 30 şi ceva... dar mi-am dat seama că şansele sînt minime. Oricum, am locuit o perioadă la etajul 9, şi făceam drumul pe scări, fără probleme, de trei ori pe zi, în medie. De ce mi-e frică de lift? Nu pentru că e vorba de un spaţiu închis, nu sînt claustrofobă. Ci pentru că oprirea lui între etaje, în cazul în care se întîmplă, nu poate fi rezolvată, decît într-un anume timp, după ce vine cineva din bloc (dacă te aude) sau echipa de intervenţie (dacă ai telefonul la tine şi dacă răspunde); deci depinde de tine doar într-o anumită măsură şi, în rest, e, în mare măsură, incontrolabilă. E drept că un şofer de taxi mi-a spus că există o manetă, undeva sus, cel puţin la unele lifturi, care deschide uşa, şi te poţi salva singur: e posibil să fie, dar sîntem învăţaţi să nu acţionăm singuri, ca-n filmele care ne plac, dar despre care ştim că sînt ficţiune şi atît, şi să aşteptăm instrucţiuni sau ajutor de undeva. Cert e că statul în lift, în aşteptarea "echipei de intervenţie", îţi dă sentimentul de neputinţă. Imposibilitatea planificării acţiunilor viitoare, a calculării consecinţelor, pe care o trăieşti în scurtul prizonierat, poate fi simptomatică pentru temerile noastre, în general. Povestea cu destinul care ne scapă de sub control, şi pe care nu-l putem stăpîni pînă la capăt, indiferent cîte măsuri concrete ne luăm (asigurări de toate felurile, conturi în bancă, pensii plătite din timpul vieţii, contracte prenupţiale, controale medicale...) rămîne frustrantă şi fără soluţie. Pentru curajoşi şi stoici, rămîne valabilă varianta "iau liftul, şi asta e, văd ce se întîmplă, mă descurc eu". Pentru fricoşii calculaţi şi problematizanţi rămîn, întotdeauna, scările.