<i>Sticle goale</i>

După ani întregi de delăsare, în ultima vreme, frenezia construcţiilor pare să fi lovit Bucureştiul. Pare că firmele şi-au pus în gînd să nu mai lase liber nici un loc viran, nici o curte părăsită, să înalţe clădire după clădire. Deşi se construieşte sub imperiul cantităţii, meserii tradiţionale, cum ar fi cele de zidar sau dulgher, nu mai sînt prea căutate. Un studiu comandat de Ministerul Muncii arată că meseriile la mare preţ în construcţii sînt diversele tipuri de "montator": de rigips, de plăci prefabricate, de geamuri etc. Se folosesc astfel de tehnologii noi şi rapide de montare şi poate mai corect ar fi să se spună că "se montează clădiri". Procesul de prefabricare e foarte avansat şi lucrurile seamănă cu ceea ce se întîmplă la fast-food-uri, doar că nu foamea se astîmpără într-un timp foarte scurt şi cu costuri minime, ci nevoia de clădiri, construindu-se rapid, pe scară largă, cu o organizare de şantier cît mai eficientă. Civilizat şi curat. Dezavantajul este însă, ca şi la fast-food, o oarecare lipsă de gust. Iar dacă un hamburger dispare după ce-l mănînci, un bloc rămîne în picioare cu zecile de ani. Au mai existat asemenea epoci "constructoare", fiecare cu moda ei. De pe urma celei din anii ’60-’70 ne-am ales cu blocurile cunoscute şi aşa-numitele cartiere-dormitor. După cea din anii ’80, ne-am trezit cu masivele bulevarde betonale, tăiate după mintea cîrmaciului. De fiecare dată au fost unii care s-au bucurat, că se dădeau - nu-i aşa - apartamente la popor. Numai că rezultatul e un Bucureşti care arată cum bine ştim. Noua modă a anilor 2000 va aduce cu sine o mulţime de blocuri de sticlă. Diferenţa e că, în condiţii de libertate, sticlele pot avea orice forme şi culori, nu mai e un standard stabilit de stat. Uneori această libertate duce la rezultate bune. De cele mai multe ori însă, se pare că imaginaţia celor care le fac n-a evoluat prea mult. Unele arată exact ca nişte hale de fabrici din vremea comunismului (cea de la Mecanică Fină Sinaia e doar un exemplu care se vede şi din tren), doar că acum au sticla ceva mai spălată. Unde mai punem că spaţiile interioare din unele asemenea clădiri, care ne sînt servite drept futuriste, sînt de multe ori gîndite prost sau exteriorul rectangularo-circular spectaculos e completat de un interior îngust şi întortocheat, numai bun pentru a adăposti poveştile birocratico-orientale de tipul Registrului Comerţului de pe cheiul Dîmboviţei. Genul acesta (exterior) nu e nici măcar o noutate, iar în ţări mai civilizate e deja considerat un experiment istoric. În orice caz, nu se trînteşte aşa ceva, decît în mod cu totul excepţional, în centrul sau în zona istorică a unui oraş. Ai noştri constructori însă ştiu ei mai bine ce fac, şi-i dau înainte. Se renovează acum şi hotelul Bucureşti, chiar în buricul oraşului, iar surpriza e că faţada nouă va fi tot de sticlă. La doar cîteva sute de metri distanţă, lîngă Sala Palatului, sînt blocuri cu care se mîndrea regimul comunist. Cele cu un fel de aripi de fluturi pe acoperiş. Astăzi au faţadele maronii sau cenuşii şi tencuiala căzută. Unii locatari au făcut şi ei ce-au putut, şi au vopsit pereţii balcoanelor în albastru sau verde. Prin apropiere se găseşte şi Ateneul cel renovat cu mari eforturi, care-şi expune discret fineţea şi greutatea, printre "tehnologiile" mai vechi sau mai noi de construcţie.