<i>Băieţi răi</i>

Armata nu mai e obligatorie şi aproape că băieţii nici nu-şi dau seama de ce belea au scăpat. Pe de altă parte, deşi nu sînt deloc indispensabile, experienţa şi poveştile din armată înseamnă ceva. Printre cele mai interesante revelaţii din armată sînt devoalările rapide ale caracterelor colegilor. Tot ce scîrţîie e imediat taxat (şi uneori cu asupra de măsură) de către un colectiv necruţător. Mi-aduc aminte, de exemplu, că aveam un coleg căruia, nu mai ştiu de ce, îi ziceam Secretul. Deşi tînăr recrut, avea ceva din aerul unui pensionar rău care îi aleargă pe copiii care scapă mingea în florile din grădina blocului. Zgîrcit şi egoist, nu stătea de vorbă cu nimeni, decît ca să-i facă cine ştie ce observaţie. Îl credeam în stare de orice. Băiatul avea şi sensibilităţi. Cînta la fluier. În fiecare seară, îşi lua instrumentul din fişet şi se urca fericit în pat, de unde începea să ne chinuie cu nişte sunete imbecile. Într-o zi, cineva i-a luat fluierul şi l-a aruncat în closet. Un altul, mai bun la suflet, a decis că nu merită să-l lipseşti pe bietul băiat de obiectul cel mai drag lui, aşa că l-a scos şiroind din closet şi i l-a pus cu două degete la loc în dulap. Cînd s-a întors Secretul, cu zîmbetul lui crispat, fără să ştie nimic, şi-a luat fluierul şi l-a băgat în gură ca să cînte, spre marele nostru amuzament. Am rîs minute în şir, ca idioţii. Mai era unul, Ivan, care într-o seară, de ziua lui, s-a îmbătat împreună cu alt coleg, atît de tare, încît a intrat în comă alcoolică. Toată noaptea l-au plimbat pe la spitale cu injecţii şi perfuzii. Dimineaţă l-au pus la loc în pat, unde l-a trezit uşurel ofiţerul de serviciu. L-a întrebat cum se simte. Cu mîinile sub cap, Ivan se uita năuc la el şi nu înţelegea ce i se cere. "Mă, tu ştii că azi-noapte ai fost la spital?" "Eu? Tovarăşe maior, cred că mă confundaţi." L-au scos la careu să ni-l dea drept exemplu negativ. El însă tot nu credea şi nu înţelegea ce i se întîmplă. Era totuşi un băiat bun. Pe un altul îl chema Camil Mătase. N-avea nevoie de nici un fel de poreclă. Purta mustaţă şi-i aranja tot timpul vîrfurile ascuţite, cu meticulozitate şi plin de importanţă. Într-o noapte, colegii veseli i-au ras jumătate din mustaţă şi odată cu ea a mai pierdut şi din orgoliu. Un alt coleg sărea gardul unităţii cu ceilalţi, ca să meargă la bere. Cînd i-a prins o dată un ofiţer pe mai mulţi, s-a dovedit că băiatul avea bilet de voie, dar sărea gardul numai ca să se dea mare. Nu mai spun ce-a păţit. I s-a compus chiar un cîntec "de căcănar". Pe un altul îl porecliserăm Antenă. Avea ochii mici şi ştia să-i facă şi mai mici cînd se prindea de cîte ceva. Visul lui era să devină miliţian, ceea ce a şi ajuns. L-am întîlnit o dată, imediat după Revoluţie, cînd mîndru a ţinut să-mi recite cîntecul lor, al miliţienilor din Braşov: "Cît FSN-ul e sus şi tare, nici în... nu ne doare". Am mai avut un coleg despre care făceam pariuri. Ajunge sau nu ministru, în zece ani? Aceasta era întrebarea. Era atît de ticălos, lingău şi perfid, încît promitea să ajungă cît mai sus. După Revoluţie, toată lumea s-a gîndit - nu-i aşa - că se va instaura un alt tip de valori. Dar el tot a ajuns ministru, ce-i drept, nu după zece ani, ci după vreo şaisprezece, taman în guvernarea Năstase. Andrei Manolescu