La viză

Ca să mergi în Marea Britanie - se ştie - îţi trebuie, încă, viză. Asta n-ar fi nimic, decît una din obişnuitele formalităţi necesare pentru a pătrunde într-o ţară cu o lungă tradiţie democratică, dar şi birocratică. Şi dacă lucrurile ar decurge în modul standard considerat civilizat de persoanele fără o apetenţă specială pentru pierderea timpului în mulţime şi nu neapărat în condiţii avantajoase, şi anume: să stai timp de 10 minute la o coadă liniştită, unde toată lumea e tăcută şi cu gîndurile ei, ca apoi, cînd îţi vine rîndul, să primeşti, cu simplitate, o ştampilă. În mod cert nu s-a întîmplat astfel cu viza pentru Anglia pe care am reuşit s-o obţin anul acesta. Întîi, au fost zvonurile care, prin diversitatea şi, de multe ori, absurditatea lor, m-au avertizat că nu va uşor. De atunci încolo a început starea de stres şi m-am simţit ca la examen. Completarea actelor, pentru persoanele - eufemistic spus - nu foarte organizate, poate fi o calamitate. La care se adaugă continua suspiciune a neavizatului că felul în care a completat actele nu e cel mai bun cu putinţă, că nu a înţeles sau că a omis ceva. De fapt, formularele în sine, pentru viza de vizitare, nu erau cine ştie ce. Sigur, te întrebau dacă ai fost implicat în vreo activitate teroristă, după care adăugau: dacă ai răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, dă detalii. Paragrafe ca acesta m-au făcut să mă revalorizez, cel puţin la nivel birocratic: sînt un cetăţean dacă nu model, măcar normal al statului meu, am casă, carte de muncă, vechime în muncă, nu am cazier, mi-am putut plăti cazarea pentru cîteva zile în Londra. Ca atare, nu am de ce să pic la un examen globalizant, ci dimpotrivă, pot reprezenta cu binemeritată mîndrie ţara mea. Această concluzie bombastică mi-a venit după ce m-a revoltat mulţimea de proceduri (cuvînt interesant, care defineşte o serie de activităţi obligatorii şi cu multe reguli) prin care a trebuit să trec. În ordine: totul a început cu o zi înainte. Înaintea, evident, zilei în care trebuia să iau viza. Pentru că în părculeţul de pe Dionisie Lupu, de lîngă Ambasada Marii Britanii, "provincia" (acesta este termenul folosit de poliţişti) se adună cu o zi înainte. Oamenii cei mai harnici alcătuiesc o listă, aparent neoficială, scrisă cu clasicul pix albastru, care nu se afişează în altă parte decît la panoul electric din acelaşi parc, lipită cu scotch. Poliţiştii ţi-o recomandă. Cineva veghează asupra ei, pentru că - am văzut cu ochii mei - a doua zi a rămas la fel de intactă ca-n prima. Dacă te treci exact cînd trebuie, adică puţin după prînz, ai norocul să fii printre primii şi deci să şi iei viza a doua zi. Am făcut parte dintre fericiţii primii zece de pe listă. Culmea e că cei de la ambasadă au ţinut cont de ea şi ne-au strigat chiar în ordinea de acolo. Aşa am luat printre primele bonuri de ordine. Am fost în prima serie la interviuri. De la început ne-a uimit reprezentatul român al ambasadei care făcea ordine între aspiranţii la viză: mic, dar hotărît, cu o figură impasibilă, acesta vorbea repede, ca la licitaţiile din filme, şi repeta de nenumărate ori acelaşi lucru. Nu zîmbea, nu-şi schimba mimica, avea aceeaşi faţă pentru toţi. Dacă te ridicai în picioare, îţi atrăgea atenţia să stai jos pînă îţi venea rîndul. La toaletă aveai voie, dar mă întreb ce se întîmpla dacă stăteai mai mult. În rest, era politicos, nu vorbea urît, nu ridica tonul. Funcţionara supusă a Majestăţii sale, care îţi lua interviul, a fost mult mai seacă şi mai la obiect: m-a întrebat de ce merg în Marea Britanie, ce lucrez în România şi dacă ştiu limba engleză. A durat un minut. Şi încă o oră pînă mi-au pus viza pe paşaport. Am înţeles că sînt un cetăţean de încredere şi nu mi-am făcut patria de rîs.