La Strehaia

Există unele oraşe, orăşele sau tîrguri, pe care nu prea ai avea cu ce să le treci într-un ipotetic ghid turistic. Era să spun fără brand, dar, în cazul oraşului Strehaia, pe care l-aţi văzut deja în titlu, un oarecare specific local de faţadă există: mînăstirea veche, de pe vremea lui Matei Basarab, şi casele ţigăneşti, adevărate palate, cu turnuleţe, şi cu de mult celebrul prinţ Leo. Am mai fost de vreo trei ori în oraşul în cauză, alături de un descendent local, la a doua generaţie, care încă mai are ceva rude pe-acolo. Fiul tîrgului îmi vorbea de vremurile bune de-altădată, în care protipendada locală se tot întîlnea şi bea cafele: eu îmi imaginam ceştile mici, eventual de porţelan, cu farfuriuţe, şi prăjiturile făcute în casă, poate cu cremă de lămîie. Precum şi timpul care trece fără importanţă, ca în romanele interbelice neaoşe, şi sînt mai multe de vorbit decît de făcut. Realitatea n-a prea avut legătură cu poveştile. N-am cunoscut personaje fabuloase în sensul mitologiei de mai sus, ci doar într-un negativ şi ciudat înţeles actual. Prin anii '90, cînd am fost, cred, prima dată, în oraşul acesta, am întîlnit la mînăstire un călugăr semi-nebun, semi-escroc, care gătea, în curte, într-un ceaun uriaş şi făcea o politică dezlînată, fără cap şi coadă. Pe atunci, mi s-a părut un fel de simbol al deriziunii locale: dacă nici la biserică nu poţi găsi un suflet luminat, atunci... Prin '90, la următoarea deplasare locală, am fost în ţigănie. Am încercat să vorbim cu ţiganii locali, adevăraţi barosani, cu bodyguarzi, menajere şi grădinari români, case cu două etaje, şi, culmea belşugului, trei feluri, printre care ciorbă şi mîncare cu sos, la micul-dejun. Era epoca cea mai tristă, în care românii fără perspectivă se adunau în faţă la cofetărie, de cum răsărea soarele, ca să-i aştepte pe ţiganii bogaţi să-i ia la lucru. N-o spun cu nici o sămînţă de discriminare etnică, ci, repet, doar cu tristeţea neputinţei românilor de atunci. Timpul a trecut (altfel decît pe vremea cafelelor) şi iată-mă din nou în localitate, în anul 2006. Prima vizită: la mînăstire. Culmea, impresia a fost total alta: nici urmă de călugări ciudaţi, ci doar mulţi credincioşi, sau mai bine zis credincioase, decente şi tăcute. Chiar şi în cartierul ţigănesc lucrurile s-au mai schimbat: pe lîngă casele deja clasice, cu turnuleţe, au apărut unele mai decente, albe, să zicem în stil mediteranean, cu mai mult bun-gust. Iar în faţa cofetăriei n-am mai văzut să se adune românii: acum nu mai lucrează pentru bogaţii ţigani locali, ci pentru italieni, spanioli... Din păcate, "look"-ul oraşului a rămas acelaşi: centrul e o stradă lungă şi prăfoasă, ca în filmele cu Vestul sălbatic, în faza în care încă nu se întîmplă nimic. La capătul ei se găsesc vreo două magazine, cam ca vai de ele, dintre care unul cu alură de supermarket, şi un părculeţ. În parc, fiind singurul, e coadă la leagăne, iar mamele de copii locali arată ca nişte foste adolescente care şi-au pierdut onoarea într-un moment de neatenţie. Cele mai pitoreşti locuri rămîn gara şi cimitirul. Gara pentru că, la fel ca în piesele lui Mihail Sebastian, îţi dă speranţa că poţi scăpa din locul respectiv, mai ales că e tren direct chiar pînă la Bucureşti, şi nu face cu mult peste trei ore pînă acolo; iar cimitirul, pentru că îţi arată că şi locul acela prăfuit are o istorie şi veşnica deschidere spre mica eternitate. În final, am plecat de acolo, cu o şoricică, o pseudo-pisică din plastic, şi o apă Dorna, în termen de garanţie. Înţelegînd măcar puţin din frămîntările şi frustrările celor născuţi în locuri unde nu se întîmplă nimic.