La Sofia " notiţe "

Am fost recent la Sofia, la conferinţa "Noua agendă a reformelor în statele din Estul Europei", organizată acolo de Programul Iniţiativele Europene al Fundaţiei Soros. A fost şi o ocazie să ne vedem la faţă autorii a două rapoarte colective ale aceleiaşi fundaţii bulgare despre a) agendele ţărilor din Est membre în UE şi despre b) reformele lăsate neterminate după aderare (eu fiind autorul capitolelor despre România al celor două rapoarte). Conferinţa a fost un prilej pentru mine de a pune lucrurile în perspectivă. Iar atunci cînd realitatea (TV) românească te exasperează sau te plictiseşte, o punere în perspectivă prinde bine. Dintre mulţii vorbitori, am remarcat cîţiva, sînt curios dacă vă regăsiţi în aceste idei. O prezenţă captivantă a fost vicepremierul şi ministrul de Finanţe de la Sofia, Simeon Djankov. Omul a lucrat 15 ani la Banca Mondială la un nivel foarte înalt şi era practic necunoscut în ţara sa pînă acum cîteva luni, cînd a fost cooptat în Guvern. A expus cîteva priorităţi ale Guvernului: vama controlată de politicieni legaţi cu mafia (a concediat la începutul mandatului toţi vameşii şi a făcut reangajări pe bază de teste); energia (sector dominat de sindicalişti-politicieni organizaţi astfel încît să fure banii publici); sectorul de sănătate. A încheiat optimist: să nu ne mai găsim scuze, că sîntem în Balcani, că sîntem leneşi şi nu orientaţi spre afaceri. Nu avem nici o scuză. Avem un guvern monocolor, un prim-ministru cu 70% popularitate, nu putem da vina pe alţii. Tot în acest panel a vorbit şi Tony Lybek, reprezentant al FMI pentru România şi Bulgaria, care a prezentat un studiu de caz asupra României. La cina dinaintea conferinţei încercasem să scot mai multe de la el privitor la situaţia financiară de la Bucureşti dacă se va prelungi criza politică, dar nu s-a lăsat în nici un fel tras de limbă, a confirmat însă nişte analize pesimiste făcute de mine. La microfon a spus că în 2003-2007 România a fost excepţia în ce priveşte deficitul fiscal, în general celelalte ţări, chiar din Est, nu au crescut deficitele în perioada de creştere economică (coincidenţă: ceva mai devreme văzusem un sms de la colegul Chivu, care făcea o cronică la romanul lui Varujan Vosganian şi îmi cerea un adjectiv pentru cariera politică a acestuia. I-aş ura să aibă atît de mult succes literar încît să se lase de politică). Omul de la FMI a explicat apoi că decizia board-ului de a permite ca 50% din tranşa precedentă de bani pentru Bucureşti să intre direct la bugetul statului a fost neobişnuită, deşi nu fără precedent, cifrele erau interesante, dar nu e loc de ele. Enervant a fost că un economist bulgar care a vorbit ulterior a prezentat situaţia în oglindă de la Sofia şi era oarecum radios pentru că ei nu au mai avut nevoie de împrumut, deşi toţi credeau invers, la începutul anului. Dacă ministrul lor de Finanţe mă impresionase, doamna ministru al Educaţiei a fost în total contrast, banalităţi inofensive de gen "educaţia a fost ignorată, dar educaţia e foarte bună, trebuie să facem eforturi…". Mă uit pe CV-ul doamnei, care se găseşte în mapele organizatorilor: profesoară în Sofia pînă acum cîţiva ani, direct viceprimar pe probleme de educaţie. Cînd primarul a ajuns prim-ministru a pus-o ministru de resort. Politruc clasic. Singura dilemă în legătură cu ea e dacă se va mulţumi doar să se dea mare cu ecusonul de ministru sau îi vor veni idei grandomane. Ultimul panel a fost excepţional. Ivan Krastev, un bulgar prezent în topul FP-Prospect al primilor 100 de intelectuali influenţi ai lumii, a comparat criza din 1997 cu cea de acum. În 1997 a fost scurtă şi foarte vizibilă, hiperinflaţia a ajutat reformele ulterioare, s-a creat Consiliul Monetar; în 1997 Bulgaria era în criză, dar lumea era în boom. Atunci au ajuns în criză făcînd invers decît ziceau (că fac reforme şi privatizare, şi nu făceau). În 2009 au intrat în criză, deşi au făcut exact ceea ce spuneau. În 1997 moneda s-a prăbuşit, exportatorii au cîştigat şi partea nereformată a economiei etatiste a fost devastată, în 2009 exportatorii au fost cei mai afectaţi şi partea cea mai competitivă şi inovativă a economiei bulgare a fost cea mai lovită pentru că era cea mai expusă fluxurilor externe. Concluzia acestei comparaţii: cele două crize vor genera politici complet diferite. În 1997 au apărut guvernele kamikaze care au trebuit să facă reforme şoc şi apoi să plece alungate de la putere. În 2009 măsurile care trebuie luate nu mai sînt atît de simple (de gen privatizare), e nevoie de politici mai complicate, de cooperarea populaţiei, deci de guverne populare. Dar, în acelaşi timp, cinismul public este enorm şi aproape că nu mai există baze stabile de votanţi. Balint Molnar, director adjunct la Freedom House Europa, a prezentat un model explicativ pentru Ungaria, cu următoarele concluzii: încredere socială scăzută; confuzie la nivel de norme (două treimi dintre unguri cred că ei personal sînt oneşti şi decenţi, dar ceilalţi oameni nu sînt, majoritatea îi admiră pe cei care încalcă normele); inegalitatea veniturilor este mai mare la nivel de percepţie decît arată datele statistice că e în realitate; paternalism faţă de stat (ceea ce duce la disonanţă cognitivă: nu au încredere în stat, dar aşteaptă multe de la el). Ceva mai optimist a fost Adam Jasser, care a mers pe ideea "e rău, dar pe de altă parte…". Peste tot în Europa de Est încrederea în instituţiile europene e mai mare decît în cele naţionale; asta pentru că cele naţionale sînt detestate de majoritate. Totuşi, nu există aplecare către dictatură, votanţii văd sistemul lor politic ca imatur, dar nu putred în sine. Dezbaterile politice şi talk-show-urile seamănă cu telenovelele: puţine idei, conflicte personale şi mult teatru. Însă partidele s-au consolidat şi numărul lor a scăzut masiv faţă de anii ’90, iar extremiştii sînt pe cale de dispariţie. Neîncrederea între partidele politice e imensă şi fiecare tinde să se bazeze prea mult pe serviciile secrete. Aderarea la euro a rămas singurul stimulent capabil să creeze o majoritate pro-reformă, aşa cum a fost aderarea la UE. Deci, euro nu este numai o problemă economică. Ziariştii şi presa practică critica în masă a politicii şi a politicienilor, astfel presa subminează democraţia liberală. Nu mai ţin minte dacă era un "dar…" la această idee.