La Jimbolia

Seria exclamaţiilor admirative în periplul spre Comloşu Mare continuă: după ce ne-am minunat de vagonul de dormit, am ajuns, printr-o fericită întîmplare, să fim cazate (Stela Giurgeanu şi cu mine) tocmai la Jimbolia. Evident, pentru început, numele oraşului nu-mi spunea nimic. Ne-am oprit, presupun, în centru, la un hotel care nu se numea deloc neaoş: şi anume Santa Maria. Mintea ne-a dus departe, la nava lui Columb, şi s-a încurcat în scenarii şi destinaţii romantice. De fapt, am aflat de la dl Sardeni, patronul hotelului, că numele a fost pus după cel al mamei lui. Nici Columb şi nici Fecioara Maria nu au avut nici un amestec. Dl Sardeni C. (conform cărţii de vizită), despre care aflăm că, pe vremuri, a fost chelner în hotelul de stat local, pe numele său Dacia, care se înălţa în locul actualului stabiliment, ne conduce înăuntru printr-o intrare laterală, cam pustie. Acolo însă cu totul altă senzaţie: totul nou, cu mirosul adiacent, în culori pastelate, discrete. Adevărata revelaţie am avut-o în cameră: cînd am deschis uşa, încăperea se arăta, pur şi simplu... uriaşă. Din patul dublu pînă la televizor era o distanţă atît de mare încît aproape că nu vedeai bine. Altfel, camera s-a dovedit civilizată şi, iarăşi, cu totul nouă, fără nimic stricat, dar fără pretenţii. Singurele obiecte de decor în plus, bine venite, erau vreo trei ghivece cu plante uriaşe. Acestea, împreună cu imensul pat dublu, numai al meu, cu jaluzelele portocalii şi întinsul spaţiu excedentar, mi-au dat un meschin şi mic-burghez sentiment de bine, care mi-a permis, cînd am avut un pic de timp liber, să lenevesc fără scop şi cu puţine gînduri. Destul de comune, aş spune: ce puţin îi trebuie omului să fie dacă nu fericit, măcar mulţumit, şi cît de dependenţi sîntem de cele materiale... (mulţimea de adjective cu tentă hiperbolică de genul uriaş, întins, imens stă dovadă în acest sens). După această scurtă analiză a Hotelului Santa Maria şi a consecinţelor sale asupra micului meu confort moral, am purces mai departe în aventura jimboleză. Oraşul se întindea, aşa cum o minte necomplicată ar presupune cu succes... tot înainte. Strada principală, e drept, curată, îngrijită şi flancată de trandafiri, se tot prelingea, printre magazine, multe şi mediocre... Pe ea treceau, veseli, bicicliştii, iar în cel mai zgomotos şi vitezoman caz, motocicliştii... Maşini nu am văzut decît foarte rar. Se pare că în Jimbolia principalul mijloc de transport este bicicleta. Tot mergînd spre strada principală, atunci cînd ne-am considerat la o distanţă aparent (în limitele măsurătorilor, relative, locale) apreciabilă faţă de hotel, am întrebat de un loc în care se mănîncă bine: vînzătoarea pe care am abordat-o ne-a explicat, amabilă. Urmînd indicaţiile ei spre misteriosul restaurant cu specific sîrbesc pe care ni-l recomandase, am ajuns... aţi ghicit, chiar înapoi la Hotelul Santa Maria. E drept că, ţinînd cont de soartă şi de meandrele ei, chiar am mîncat acolo o pleskaviţă cu kaimac care a fost foarte bună. Dar, totuşi, asta nu m-a împiedicat să nu mă simt ca-n U-Turn-ul lui Oliver Stone sau în Wilde at Heart-ul lui Lynch, în care personajele nimeresc în prăfuite orăşele din state gen Arizona, care pînă la urmă îi sufocă şi se întorc împotriva lor. Probabil că am avut sentimentul ăsta în Jimbolia, mai curînd pe seară, cînd, tot înaintînd pe acelaşi bulevard, şi riscînd să intrăm în zona crepusculară (cea luminată şi civilizată se epuizase), în claxoanele bicicliştilor deveniţi din ecologişti abţiguiţi, m-am întrebat, cu angoasă, ce s-ar întîmpla dacă aş locui de-adevăratelea aici şi ar trebui să bat bulevardul ăsta nu o dată, ci de 4-5 ori pe zi... Întrebarea a rămas fără răspuns, ca şi, de altfel, căutarea misteriosului restaurant local Milano, cu specific spaniol, despre care am tot auzit...