Într-o vară... la ţară

E vară, e cald, e iulie. Căldura sufocantă a serii o scoate pe Neaga pe prispa casei. Aşteaptă şi şuşoteşte cu ţiganca ce o are roabă-n casă. Bărbată-său este plecat de cîteva zile cu fraţii lui în tîrgul Buzăului să mai tîrguiască una, alta, ba pentru nevoile casei, ba să mai vadă cum mai stă lumea. Ea, rămasă c-o slugă şi-un cîine, încercă să-şi omoare zilele lungi de vară cu treburi mărunte prin curte, cu dereticat prin casă, cu poveşti noaptea pe prispa casei în compania Bălaşei ţigănca şi a lui Nedelco, ţigan şi el, frate cu Bălaşa, ce s-a pripăşit de cîtva timp pe lîngă casa lor. Azi aşa, mîine aşa, ochii negri ai ţiganului i-au aprins inima şi, de săptămîni şi zile, aşteaptă să rămînă singuri, să-i spună focul ce i-a luat minţile. Şi iată că veni şi ziua aia, iar nerăbdarea îi dă fiori, iar noaptea pare că nu mai vine odată. Nu-i mai e aminte nici de tors, nici de poveştile Bălaşei, nici de găinile ce cer de mîncare. Mai are un singur of, să-l îndepărteze pe Stoica ce se tot plimbă cu un cîine prin curte şi nu-i dă pace. Ştie că nu face decît s-o urmărească ca apoi să-i spună tot lui Stiria. Îi strigă să-şi ia cîinele şi să plece sus la stînă, că sigur au nevoie de ei acolo. Supărat, Stoica îşi ia cîinele şi pleacă. Nu se poate împotrivi că-i este stăpînă şi acu pune să-l bată şi doar Dumnezeu îl mai poate scăpa din mîinile ţiganilor. Nu abandonează totuşi lupta şi pleacă în sat. Mai întîi trece pe la casele fraţilor stăpînă-său şi cum nu-i găsi, intră la vecinul Panait cupeţul ce şade pe prispă c-o babă. "Ce-i cu tine Stoico?" - şi pe nerăsuflate Stoica îi împărtăşeşte toate bănuielile şi prepunerile lui. Ochi şi urechi, babă şi negustor ascultă şi se minunează de obrăznicia Neagăi; auziseră ei zvon prin sat cum că soţia lui Stiria ar fi păcătuind cu un ţigan. Dar de, zvonu ca zvonu, uneori mai e spus din pizmă, la beţie, din prostie sau că-i gura slobodă a cuiva. Cînd însă îi ceru lui Panait să meargă să-i prindă, Panait începu a se codi, ba că nu-i treaba lui, ba că-i prea tîrziu şi-i cam obosit, ba că se teme de ce o să iasă. Stoica nu se lasă şi-l ameninţă că-l spune la neamul lui Stiria că a stat şi a privit cum i s-a făcut casa de batjocora oamenilor şi de rizil. Baba îl îndeamnă să se ducă şi să vadă de-i adevărat sau nu. Şi uite aşa, de voie, de nevoie, Panait plecă către casa Neagăi. Pe prispă, la un ceas din noapte, Neaga încă aşteaptă. Străinul apărut la uşa ei să întrebe de Stoica o sperie, dar cînd îi vede chipul cunoscut îi răspunde fără teamă. "E culcat p-aci prin prejurul casei. Da' ce ai cu el de-l cauţi." Panait găsi repede o minciună: "Pierdui nişte cai ai noştri pă aci pă aproape dă livezi". "Eu am văzut nişte cai, umblînd pă livezi, dar pă mai departe" - îl încredinţează Neaga. Lămurit, Panait îşi luă seara bună şi plecă repede să-i explice lui Stoica, rămas la colţul casei, "că nu-i nimic" şi mai bine ar fi să doarmă. Stoica nu se lasă: "trebuie să fie" - afirmă el înverşunat. Şi mai zăboviră sub copacul din spatele grădinii pînă la două-trei ceasuri. Amîndoi se apropie de casă. Linişte. Uşa zăvorîtă, lumînarea stinsă. Se apropie de fereastră; gemete, icnete, şuşoteli. Au simţit imediat că va fi cineva şi în casă şi mergînd la uşă, strigă: "Neago". "Cine este?" "Eu sînt, descuie uşa." "Ce cauţi noaptea la uşa mea?", fu răspunsul femeii. Furios, Panait începu să împingă în uşă, să lovească cu picioarele că doar-doar s-or rupe scîndurile. Dar uşa nu se sparse. Strigă repede la Stoica şi-l postă de pază în catul uşii, iar el alergă în pod. Se lăsă uşor pe gura podului drept în pat. Întuneric, doar mogîldeţe albe ce se strecoară una sub aşternut, alta în cămară după uşă, alta sub pat. Aprinde lumînarea şi-i scoate rînd pe rînd: pe Neaga în ie, pe ţigan numai în cămaşă, pe Bălaşa tremurînd ca frunza. Satul se trezeşte spre dimineaţă în ţipete şi strigăte. La poarta lui Stiria, neamurile adunate. Tatăl se lamentează şi-o-njură: "îi f.. cleftu ei. Ca o căţea au făcut, ca o căţea să rămîie" şi pleacă în cîmp. Mama încearcă să-i mituiască pe martori şi le oferă ce are la îndemînă, o căciulă neagră, o cămaşă, ceva bani, numai şi numai să facă pace. Fraţii, vecinii sar să-l bată pe ţigan, pe cioara care a îndrăznit şi s-a obrăznicit să le facă casa de ocară. Haos, confuzie, iar peste tot se ridică bocetele Neagăi: "c-am avut şi eu un păcat de l-am făcut cu el şi acum va să-l trag. Că mai nainte era numai vorbă că am a face cu ţiganu, iar de vreme că au ieşit lucru la maidan, o să-mi iau lumea în cap, să mă duc să mă pierz". Dar nu şi-a luat lumea-n cap, ci a plecat chiar de-a doua zi la tribunal cu Stiria să divorţeze. Se întîmpla miercuri, 22 iulie 1783, în satul Ştefeşti, judeţul Saac (Prahova).