Întîlnire de 20 de ani

29 iunie 2006   Locuri comune

În numărul trecut tocmai vorbeam despre unul dintre liceele la care am studiat, şi anume Şcoala Centrală. Pînă în clasa a zecea am fost însă la actualul "Ion Creangă", schimbat, prin anii '80, de Ceauşescu, pentru o perioadă, în Industrial 36. Acolo am fost din clasa întîi, cum ar spune specialiştii, "am pus bazele". Atmosfera din "Creangă" era complet diferită de cea din Şcoala Centrală, în sensul că, în perioada cît am fost acolo, nu se punea problema unui învăţămînt privat paralel. La "Creangă", oricît de incredibil ar părea, învăţam chiar la şcoală, cu profesorii pe care îi aveam. Foarte buni, sau mai puţin (deşi despre unii ştiu cu siguranţă că erau deosebiţi, precum regretatul Moraru de matematică, de pildă), un lucru e cert: erau autoritari în genul epocii socialiste de atunci, poate departe de imaginea deja idealizată a profesorului interbelic, dar nu lipsiţi de substanţă. Se pregăteau, îşi făceau treaba şi-şi luau meseria în serios. Pe vremea aceea ne plîngeam de prea multă autoritate (acum unii părinţi de copii şcolari se plîng de neseriozitate), vroiam un stil mai zglobiu, mai avangardist, dar ne era frică cînd ne ascultau. Şi învăţam, chiar dacă nu ştiam foarte bine cum, şi puneam accentul pe memorizare, lăţindu-ne prea mult la introducere şi încurcîndu-ne uneori la ideile principale din cuprins. Una peste alta, era o atmosferă "lucrativă", în sensul specific unei şcoli. O clasă normală, cu număr egal de fete şi băieţi, din familii bune (pentru epoca aceea asta însemna, în general, copii de ingineri, mulţi directori de fabrici, ba chiar cîţiva cu funcţii în partid - de altfel, prima noastră învăţătoare a fost doamna Postelnicu, soţia fostului ministru de Interne), cu "nivel de trai" ridicat. Dar şi cu unul cultural asemenea. Copiii de atunci citeau, poate pentru că nu erau alte atracţii, poate pentru că aşa era epoca, poate, pur şi simplu, fiindcă respectivele cărţi se găseau în bibliotecile lor, "lecturile obligatorii" ale vîrstei: Jules Verne, Dumas, Fenimore Cooper, Lewis Carroll, Edmondo de Amicis, Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Caragiale... Chiar dacă nu împărtăşeau dimensiunile metafizice ale colegelor mele din Şcoală Centrală, înţelegeau ce citeau, puteau să vorbească despre cărţi şi să se identifice, argumentat, cu unul sau altul dintre personaje. Pe scurt, erau nişte copii normali, cu o inteligenţă peste medie, aşa cum ar fi ideal să fie grosul plozilor studioşi, iar atmosfera de acolo putea fi considerată varianta românească a celei din liceele americane cu care ne-am obişnuit în filme, cu conceptul de "popularitate" în centru, cu petreceri, excursii, dar şi cu o doză mult crescută de cuminţenie. Evident, nu ştiu ca vreunul dintre foştii mei colegi din "Creangă" să nu fi intrat la facultate. Majoritatea la Politehnică, aşa cum era "moda" atunci, chiar la secţiile cele mai bune, precum Electronica sau Automatica. După '90, cînd cel puţin o parte din ingineri nu a mai avut căutare, colegii mei s-au reorientat spre afaceri, mulţi dintre ei făcînd un MBA şi devenind oameni de firmă. Clasa mijlocie, după ai cărei reprezentanţi tot umblam cu ocazia altor numere din Dilema veche, era chiar în fosta mea clasă de şcoală şi liceu. I-am găsit pe prietenii mei de atunci oameni aşezaţi, căsătoriţi, chiar cu doi copii, aşezaţi la casa lor (proprietate), cu maşină personală, a cărei marcă se pare că are importanţă, cu vacanţe în străinătate, cu uşoară burtă (mai ales băieţii...). Dar tot inimoşi şi de gaşcă, nu lipsiţi de interese culturale. Şi, oricum, benefici, în termeni pompoşi pentru societatea românească, în vorbe mai simple pentru mine, căci au reşit să-mi infirme ceva din nefericitul meu sentiment al deriziunii universale...

Mai multe