Incursiune în hiperrealitate

În Las Vegas, ştiam că vom sta într-un hotel care se chema Circus Circus şi care chiar avea, de-adevăratelea, un circ, dar şi un parc de distracţii în incinta lui. Ajungem la respectivul hotel şi surpriza e aproape totală: un complex uriaş, o hală imensă, prelungită, aparent infinit, în înălţime. După ce stăm la o coadă infernală la recepţie, ceea nu ni se mai întîmplase pînă acum în nici un hotel, aflăm că vom locui în camera... 29.720. Camera e nesemnificativă, iar design-ul ei - aşijderea. Hotelul însă merită comentat, pentru că e tipic pentru structura Las Vegas-ului. Un imens complex în sine, independent, la prima vedere, de tot ce se întîmplă în jurul lui, şi dotat cu mai mult decît strictul necesar. La primele două etaje se găsesc numeroase magazine, dar şi... un uriaş parc de distracţii. Cînd spun "parc de distracţii", nu vă gîndiţi la două leagăne sau la un tobogan labirintic şi ceva bile, asemănătoare celor de la Mall. La Circus Circus aproape totul era mecanic şi înglobînd gradul de periculozitate necesar: ce copil ar mai fi călcat acolo, dacă nu ar fi avut cel puţin un montagne-russe care te întorcea cu capul în jos, ba chiar te ţinea în această incomodă poziţie cîteva secunde? Pe lîngă parcul de distracţii, aveau loc chiar spectacole de circ, adevărate, în fiecare zi la ora 11. În jurul parcului erau magazine care vindeau trucuri magice şi diverse ustensile prin care puteai face glume horror interlocutorilor mai naivi. Vînzătoarele erau specialiste în şmecherii cu cărţi de joc, pe care le exersau profesionist. Lumea magică se înrudea astfel, subtil, cu cea a jocurilor de noroc: căci, în primă instanţă, hotelul era un cazino. Ca toate celelalte din Las Vegas. A doua zi am pornit să vizităm împrejurimile. Ca orice turist, aveam fixurile mele. L-am întrebat, în primul rînd, pe taximetrist, de Muzeul Elvis: cred că văzusem prea multe filme proaste cu indivizi îmbrăcaţi în Elvis defilînd pe străzile Las Vegas-ului. Şoferul s-a arătat uşor uluit de întrebare. După ce s-a gîndit, mi-a dat un răspuns care mi-a demontat toate locurile comune pe această temă: muzeul de aici s-a închis. Şi - crede el - s-a mutat în Hawaii. Din vorbă în vorbă, ne-a întrebat unde stăm (nu ne luase direct de la hotel). Cînd a auzit de Circus Circus, sub a cărui fascinaţie încă mai eram, ne-a declarat sec: "E vechi. Aud că vor să-l dărîme". Ne-am întrebat ce-o fi însemnînd "vechi", după standardele din Vegas. Anii ’90? Apoi ne-a condus către un hotel cu adevărat valoros şi, evident, mai nou: Caesar’s Palace "Palatul lui Cezar". Nu neapărat al lui Cezar cel mare în spirit, dar mic la stat şi chelios pe deasupra. Cel de aici, dacă ar fi să ne luăm după cel puţin una din statuile lui din hol, era înalt, falnic şi frumos. Iar dacă la dînsul nu te puteai uita, nici cu palatul lui nu ţi-era ruşine: acoperişul nu era ca oricare altul, ci, pentru că, probabil, te aflai în Roma antică într-un moment romantic, se confunda cu cerul. Sună ireal sau poetic, dar nu e: Palatul lui Cezar din Las Vegas avea, sub acoperişul său, un cer fals. Şi nu orice fel de cer, ci unul de noapte sau mai curînd de seară spre noapte, luminat difuz, atît cît trebuie ca să creeze atmosferă, şi presărat cu nori albi. Sub cerul interior se întîmplau foarte multe lucruri, unele mai prozaice, altele mai poetice: magazine de lux, restaurante asemenea, dar şi arteziene, cu jocuri de lumini, statui mişcătoare care îţi ofereau spectacole de pantomimă. O hiperrealitate cu atît mai incredibilă cu cît se integra în categoria nu a oricărui kitsch, ci a celui fabulos, granîdomanic, strălucitor. Tipic pentru Las Vegas. Din lipsă de timp, nu am apucat să ne plimbăm cu gondola în imitaţia lui de Veneţie şi nici să urcăm cu liftul în surogatul de Tour Eiffel.