În tren, la <i>business</i>

Pare incredibil, dar multe lucruri pe care mi le-am dorit demult, în austerele vremuri totalitare, şi în cele tulburi postrevoluţionare incipiente, pur şi simplu, se împlinesc: încet, în timpi îndelungaţi, dar totuşi... E vorba de obiceiuri neînsemnate de viaţă cotidiană, dar care, prin trenanta lor imperfecţiune, dau naştere unui univers de aşteptare la fel de meschin şi apăsător prin imobilitatea lui. De pildă, un foarte vechi dor de-al meu era ca, atunci cînd merg cu trenul, să pot bea sau mînca în voie. Desigur, pînă şi trenurile româneşti socialiste aveau vagon restaurant, dar, în familia mea, exista o cultură a interdicţiilor consumului alimentar în locuri publice: pentru că nu puteai şti niciodată... De aceea, festinul în tren a rămas un deziderat posibil doar în filme gen Crima din Orient Expres... Toate astea pînă în anii ’90 cînd, chiar pe la începuturile lor, am plecat cu o bursă în Scoţia: pînă acolo s-a mers, printre altele, cu mai multe trenuri. Printr-unul din ele a trecut un domn cu o tavă pe roţi plină de sucuri şi dulciuri: cred că am cheltuit acolo mai mult decît pe oricare din prînzurile mele ulterioare. Dar toate astea sînt de domeniul trecutului: fericita apariţie a Intercity-ului din anii 2000, cu şefii lui de tren mustăcioşi şi vorbăreţi, dar şi purtători de cafele, a spălat onoarea CFR-ului. Mai ales că vagonul lor restaurant (despre care am scris cu extaz mai demult) s-a dovedit, şi el, la adăpost de dezastre alimentare imaginare sau reale. După revelaţia Intercity-urilor, nu am crezut că mai poate urma şi altceva. Spiritul meu de consumator neliniştit era aproape mulţumit. Cînd, deodată, plecînd spre clasica şi, iarăşi, caragialesca Sinaia (chiar în formula domnul Goe, din nou...)... doamna de la agenţia de unde luăm de obicei biletele ne-a oferit... locuri la clasa Business. De la 1 decembrie anul trecut românul poate circula, în trenurile Intercity - şi pare-mi-se, în unele rapide - la clasa Business exclusiv sau standard. Profund impresionată de veste, evident că am optat pentru Business: în entuziasmul noutăţii, amestecat cu atmosfera de Sărbători (s-a întîmplat cîndva înainte de Anul Nou) nu mai ştiu dacă am fost la exclusiv sau la standard. Ceea ce îmi amintesc este că biletele erau cam de două ori mai scumpe; că în loc de obişnuitele banchete erau fotolii mari, de piele, cu măsuţe incluse - dar, din păcate, imobile; că - şi aici ajung într-adevăr la punctul forte - băuturile şi mîncarea erau incluse în costul biletului. Un chelner venea, din timp în timp, să te întrebe dacă mai doreşti ceva. Cu băuturile (cafele, sucuri) a trecut de vreo două ori; cu sandvişurile, destul de consistente, pînă la Sinaia, o dată. Chelnerii erau foarte politicoşi, deşi s-a întîmplat ca unei doamne din compartiment cu noi (am uitat să spun că sînt vreo şase fotolii de-astea la un loc) a uitat să-i pună şunca în sandviş, oferindu-i doar pîine goală. Explicaţia a sosit repede: de fapt, nu era vorba de nici un chelner; "prestatorii" din tren erau tot conductorii, uşor extraspecializaţi. Dar nu într-atît cît să descifreze complicata funcţionare a altor aparate care se aflau în clasa business: DVD şi CD playere, printre altele. Noi, călătorii, oricît de business men şi women (nu) eram, nu ne-am supărat deloc: era în ajun de Anul Nou, şi oamenii se străduiau... Finalul a fost că cei 5 călători (o fată cu laptop care lucrase tot anul şi acum se recompensa cu această călătorie, un domn vesel, posibil om de afaceri real, cu două doamne şi noi) s-au pus pe cîrcotit, în dulcele stil românesc, împreună cu personalul, la adresa lipsei lor de instructaj, dar şi a realităţilor socio-economice actuale. Impresia finală a fost totuşi chiar de clasă Business: unul din conductori, în jur de 35 de ani, avea o casă la ţară, citea revista Capital şi vroia să-şi înceapă o afacere. Am coborît mulţumită, cu impresia că mult dezbătuta clasă de mijloc nu e doar o iluzie.