În biserica Udricari

Bat clopotele pentru slujba de vecernie, iar enoriaşii se adună de prin curţi grăbindu-se către biserică la slujba de seară. Ghinea moldoveanu' se amestecă printre enoriaşi, intră în biserică, apoi se aşază într-un colţ mai întunecat, astfel încît să nu fie observat. Slujba începe şi popa Isar cîntă slava lui Dumnezeu, împrăştie tămîie, binecuvîntare. Cînd slujba este în toi şi popa, îngînat de diacon, cîntă mai tare, Ghinea se strecoară încet pe scări şi urcă în clopotniţă, ascunzîndu-se printre lăzile şi lucrurile aruncate la întîmplare acolo. Cu urechile ciulite şi cu inima cît un purice, aşteaptă să se termine slujba, să se golească biserica, să rămînă singur. După ceva timp, cîntecele şi sunetele cădelniţei se opresc, mirosul de tămîie se risipeşte, dar încă se mai aud paşi prin altar, prin curte. "Gheorghe, uită-te bine să nu fi rămas vrunu ascuns pă undeva - îi strigă popa Isar diaconului - şi stinge lumînările să nu luăm dracu' foc." "Care lumînări părinte, că n-avurăm nici pentru slujbă", îi reamiteşte diaconul Gheorghe, urcînd încet-încet treptele clopotniţei. Se opreşte în gura podului, bagă capul, priveşte amorţit în stînga în dreapta. Nu vede prea bine, doar ici şi colo palide raze cad pe podea, pe clopot, fără să pătrundă totuşi pînă în ungherele întunecate. "Nu-i nimeni, părinte, cine să aibă curajul să doarmă o noapte cu sfinţii?", glumeşte Gheorghe. "Păi, atunci pune lacătul şi 'ai să mergem", îi răspunde grăbit popa. Cînd în sfîrşit a auzit cheia răsucindu-se în lacăt, Ghinea a respirat uşurat, a ieşit din ascunzătoare şi-a coborît în altar. Ştia că aici îşi păstrau creştinii lăzile cu scule, aici se păstrau averile tuturor celor din mahala, aici se găseau bogăţiile şi comorile mahalagiilor cu stare. Nu era unul care să n-aibă încredere în siguranţa oferită de altarul bisericii, nu era unul, care să nu apeleze la popă ca la un bancher şi un paznic divin. Păşi cu grijă printre odăjdii şi odoare, printre sfinţi şi icoane, şi tresări cînd se trezi în faţa suliţei Sfîntului Gheorghe, dar îi trecu repede fiind plecat cu gîndul la tezaurul visat. Avu dreptate, căci găsi în altar şase lăzi aliniate cu grijă pe lîngă perete. De fiecare atîrnau însă lacăte grele sau lanţuri ce încercau să le protejeze de hoţi ca el. Cum nu este la prima spargere, ştiu repede cum să procedeze, ştiu cum să le vină de hac bietelor lacăte, invenţie umană totuşi. Deschise toate lăzile ca să aibă de unde alege şi apoi începu să le răscolească, să cotrobăie, să împrăştie, să etaleze. Mai întîi fu tentat de bani şi îşi îndesă buzunarele cu taleri şi aspri de argint, cu galbeni de aur, cu guldeni şi ceva ducaţi. Bijuterii nu găsi prea multe, dar suficiente cît să-şi acopere degetele cu inele de aur, îşi puse la gît colane, două salbe, zece şiruri de mărgăritare, se încinse cu o centură pentru că-i plăcuse paftaua mare din argint bătută cu rubine şi smaralde. Hainele nu-l prea tentau, dar dacă tot avea de unde alege, de ce să le lase; aşa că îşi dete jos cămaşa şi izmenele, că tot erau ponosite de atîta purtare, şi-şi puse altele noi ce miroseau încă a levănţică, apoi mai îmbrăcă o tivilichie, un anteriu şi-un zăbun, îşi puse în picioare o pereche de cizme negre noi-nouţe, alese o căciulă de miel tot neagră, îşi înfăşură în jurul gîtului o basma, îndesă în buzunare gevrele (batiste) şi ceva ii. La un moment dat i se făcu sete. Se gîndi că trebuie să găsească pe undeva ceva vin de împărtăşanie. Controbăi prin vasele de pe masă şi într-un potir mare de argint găsi vin din belşug, cît să sature trei oameni însetaţi. Înghiţi cu poftă o dată, apoi încă o dată şi încă o dată, pînă cînd nu mai ştiu dacă imaginile de pe pereţi erau reale sau imaginare, pentru că avea impresia că îl înconjoară, că-l îmboldesc, că-l ameninţă. Se trezi spre dimineaţă, cînd auzi din nou cheia răsucindu-se în broască. Repede se furişă după uşă şi aşteptă ca diaconul Gheorghe să urce în clopotniţă să tragă clopotele pentru utrenie. Ieşi şi o rupse la fugă prin grădina bisericii, apoi printre copaci, pe lîngă garduri, să nu fie recunoscut sau bănuit. Furtul fu descoperit mult prea tîrziu, cînd mahalagiii întorşi de pe la treburile lor veniră să-şi ceară de prin lucruri. Popa Isar şi diaconul Gheorghe deveniră repede, din gardieni divini, hoţi ordinari purtaţi prin procese de toată mahalaua. Într-una din zile, unul dintre mahalagii văzu la Slăbuţa ovreica un şir de mărgăritare ce semăna leit cu cel furat. Strînsă cu uşa, femeia mărturisi că-l avea cumpărat de la unul Ioniţă bărbierul, ce-l avea şi el cumpărat de la unul Ghinea moldoveanu'...