Hai să ne sufocăm!

În numărul trecut, Cristian Ghinea a descris nemulţumirile pietonilor şi ale bicicliştilor faţă de şoferi şi discriminările care se încearcă împotriva primelor două categorii. Perfect de acord, despre aventura de a merge pe bicicletă, prin centrul Bucureştiului, am scris şi eu. Dar ca unul care am şi maşină, aş adăuga că şi şofatul a devenit o aventură prin Bucureşti, aproape la orice oră din zi şi din noapte. Nu mai există străduţă, cît de mică, să nu fie circulată întruna de automobile. Dacă numărul gropilor e mai mic, în schimb oraşul s-a umplut de semafoare necorelate, dintre care unele sînt perfect inutile. În loc să regleze circulaţia, o împiedică. S-ar putea chiar ca pentru unele dintre amplasările astea tîmpite să existe motive serioase, şi anume interesele unor firme. Fostul primar al Bacăului, Dumitru Sechelariu, a fost acuzat că ar fi favorizat firma unui apropiat să "comită" exces de stopuri în oraş. E posibil să fi existat şi prin Bucureşti astfel de procedee. Altfel, unele stopuri, ca acela de pe Titulescu, de exemplu, n-ar putea fi explicate decît prin simplă prostie. Or, la noi prostia e de obicei sofisticată, şi pe bani. În sfîrşit, că tot am pomenit de Bacău, circulaţia de prin provincie pare-se că e totuşi departe de grozăvia din Bucureşti. Se vede şi după maşinile cu număr de provincie care rătăcesc prin Capitală. Şoferii lor par total depăşiţi de ce li se întîmplă, pierduţi într-un haos automobilistic fără sfîrşit. Parcă nu le vine a crede pe unde poate încăpea un automobil şi că trebuie să se asigure de două ori chiar şi la cele mai mici intersecţii. De fapt, cred că reflexele lor sînt mult mai normale decît smucelile noastre de şoferi bucureşteni. Primăria vorbeşte despre investiţii uriaşe în următorii ani, despre parcări şi pasaje "sub şi supraterane" (ar fi nevoie de vreo 6 miliarde de euro). Pînă acum însă, în 15 ani, nu s-a făcut nimic. Şi asta era treaba Primăriei. Nimeni n-a dat semne că ar fi luat serios în calcul creşterea numărului de maşini, iar situaţia din oraş seamănă deja cu un fel de pat pe tabla de şah. Majoritatea maşinilor nu merg pe străzi, ci stau cu motorul pornit, una în spatele celeilalte. De la 7 dimineaţa, pînă la 9 seara. Spre folosul FM-urilor, a căror ascultare e singura activitate posibilă. Nici măcar înjuratul nu mai e cum era. Una din soluţiile normale ar fi mărirea numărului de autobuze şi tramvaie care să circule fără reproş. Aşa se întîmplă în marile capitale, în Europa cel puţin. În condiţiile unui transport în comun civilizat, oamenii preferă să renunţe la maşină în oraş, scăpînd şi de veşnica problemă a parcării. În autobuz sau metrou mai poţi şi citi. Numai că la noi s-ar putea să nu funcţioneze nici această soluţie. Pentru că maşina, cum ştim, are încă în ochii multora valoare de prestigiu, nu este văzută ca o simplă necesitate. "Cum adică, să ne întoarcem iar la mersul cu autobuzul?", ar spune mulţi din cei coborîţi recent din blocurile cenuşii direct în automobilele lor strălucitoare. "Să mirosim transpiraţia altora, să riscăm să ne bage cineva mîna în buzunar sau în poşetă?" Pînă la urmă, fiecare cu dreptatea lui, dar dacă mai continuăm aşa, riscăm să rămînem doar cu dreptatea, sufocaţi cu toţii de gazele de eşapament.