Greieri, purici, păduchi...

Universul ţăranului şi boierului de la 1800 este populat de un întreg popor de insecte cu care au învăţat să convieţuiască. De cum dă căldura verii, greierii populează cîmpurile, grădinile, casele. Sînt atît de insistenţi că invadează prispele şi deseori se ascund în crăpăturile vetrelor, intonîndu-şi cîntul toată noaptea. Domenico Sestini, ajuns la începutul lui octombrie 1779 în satul Călugăreni, îi mai găseşte încă: "în fiecare cămin se găseau nişte gîze numite în limba ţării Ťgrieri», care corespunde termenului de grilli! Aceştia stau prin crăpăturile vetrelor şi rezistă căldurii celei mari ce se simte acolo şi fac o larmă care ţine tot anul". Puricii şi ploşniţele invadează paturile, laviţele, aşternuturile. În case boiereşti, în conace de poştă, în hanuri sau în bordeie, îşi fac simţită prezenţa, alergînd pe trupurile bieţilor călători osteniţi. Cînd la 1780, acelaşi Domenico Sestini împreună cu părintele Virgilio poposesc în casa unui căpitan de poştă din judeţul Vlaşca, sînt asaltaţi de un batalion de insecte care îi chinuie toată noaptea, neputînd cunoaşte odihna: "...din cauza unui mare număr de insecte care şi în româneşte se numesc purici, şi Ťtovarăşul» nostru, Padre Virgilio, care trebuia să fie mereu mai înclinat spre răbdare, părea cel mai desperat dintre noi toţi de un asemenea neajuns". În aceeaşi situaţie se regăseşte şi francezul Alexandre d'Hauterive, oprindu-se pentru o noapte la Lichireşti în iarna lui 1785: "Nu cred că există vreo altă ţară, unde să suporţi chinul de a degera de frig ziua şi de a fi devorat de purici noaptea. [...] Un milion (!) de purici înfometaţi au tăbărît pe noi. Alergau în şiruri ca un roi de albine. M-am văzut pe dată pişcat şi acoperit de puncte roşii şi pete rotunde care se amestecau una cu alta prin mulţimea lor." Păduchii sînt la fel de prezenţi, rătăcind în voie pe trupuri, capete, plete, bărbi, şi, în căldura verii, la lumina soarelui, pe prispa casei, despăducherea devine un lucru obişnuit. Cînd ajung în Bucureşti la 1821, pandurii lui Tudor aduc cu ei armatele de păduchi pe care le revarsă în casele boiereşti, acolo unde-şi instalaseră "conacele", astfel încît - ne . transmite meşteşugarul Ioan Dobrescu - "Era păduchi, să-i rîneşti". Convieţuirea cu aceste vietăţi a dus la naşterea unor reţete care mai de care mai bizare pentru noi azi, dar probabil eficiente pentru oamenii de la 1800. Iată cum puteau fi îndepărtaţi puricii: "Pentru purici: să ungi mătura cu sînge de capră neagră şi să o pui în mijlocul casei şi se vor strînge toţi; ci, dimineaţă să nu-i ucizi, ci să-i lepezi undeva". O altă reţetă recomandă următoarele: "Să iei chimion şi pelin şi să le fierbi şi să stropeşti casa". Există, bineînţeles, şi recomandări cum se poate păzi cineva de toate aceste insecte: "Să nu facă omul păduchi şi purici. Să cumpere argint viu şi să-l omori în său di oaie ori în unt, apoi să ungă pisti tot trupu'". Alte probleme apar atunci cînd intră prin diversele orificii ale trupului: "Cînd cade purecele în ureche: foae de rug tînăr pisat, şi zama lui să mesteci cu miere şi să pici în ureche" sau "Şi într-alt chip: unt de vacă sau untură de gîscă proaspătă mestecată şi topeşte şi pică în ureche". Cum se doarme pe prispă, în fîn sau în plin cîmp, greierii şi urechelniţele sînt la fel de prezente în gură, urechi sau nas, aşa că a trebuit să se găsească soluţii şi în acest sens: "Cînd intră greere sau alte ceva în urechea omului să caută un rac viu şi să bagi în oţătar să stea pînă va muri, şi să toarne în ureche, că va eşi". Sau "Greeri sau urechelniţă cînd intră în ureche. Undelemn, rachiu şi oţăt de vin şi trei fire de piper, să le frece şi, amestecîndu-le, să-i toarne în ureche şi, astupînd urechile cu bumbac, să şază un ceas". Scrise pe scoarţe de condici, pe margini de cărţi populare, pe foi de manuscrise, reţetele se transmit din generaţie în generaţie, făcînd parte dintr-o cultură populară. Mult mai ancorat în natură, mult mai aproape de purici, păduchi, ploşniţe, greieri sau urechelniţe, mult mai puţin obişnuit cu igiena cotidiană, omul anului 1800 se apără aşa cum numai el ştie s-o facă. Eficienţa, într-o absenţă totală a unei educaţii sanitare, mă duce cu gîndul la indignarea ţăranilor lui Topîrceanu: "Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?".