Globalizare stradală

Imaginea străzii/ străzilor unui oraş îţi dă, de cele mai multe ori, măsura gradului de civilizaţie a acestuia, a nivelului de trai al locuitorilor lui, al procentului lor de toleranţă şi de spirit civic. De pildă, duminica trecută, în acelaşi Bucureşti, am asistat la o scenă tipică pentru metropola în care trăim: o doamnă în vîrstă, bine (dar simplu) îmbrăcată (care s-a dovedit mai încolo că trăise în străinătate), îi reproşa unui vînzător de ziare de lîngă staţia de metrou Tineretului că... e hoţ, pentru că i-a taxat cu un leu mai mult ţigările pe care le lua de obicei. Auzind una ca asta, vînzătorul, un exemplar destul de falnic în cea mai la îndemînă accepţie de cartier, a ieşit din bîrlog, cu factura în mînă, ca să-i arate doamnei nemulţumite adevărul, negru pe alb. Numai că background-ul de proastă creştere şi gestionare a impulsurilor fiind de vină, odată ieşit, a tras-o puternic pe doamna în cauză de mîna ei osoasă, pentru a-i băga sub nas documentele. Urît şi, mai ales, nepermis gest, veţi spune. Aşa gîndeam şi eu, uluită, de pe margine, tocmai cînd o doamnă, la vreo 50 de ani, îmbrăcată şi ea destul de şters şi cu vreo două sacoşe în mînă, s-a nimerit chiar la locul faptei şi... a intervenit. Încredibil pentru un oraş ca Bucureştiul, proverbial pentru laşitatea cetăţenilor săi: noul personaj i-a spus vînzătorului că nu avea voie să-i facă aşa ceva clientei sale, indiferent dacă aceasta avea sau nu dreptate, că nu-şi merită locul de muncă, iar pe aceasta a îndemnat-o să dea telefon la poliţie. Vînzătorul bănuiesc că s-a speriat, dar a avut două replici, şi ele tipice pentru modul neaoş de a cugeta: "Doamnă, m-a făcut hoţ!" şi "Vă rog să vă vedeţi de treabă!". Surprinzător, doamna la vreo 50 de ani a gestionat foarte bine situaţia, avea ceva practică, probabil: i-a semnalat băiatului de la ziare că e destulă lume pe stradă, deci au martori. Tocmai în clipa aceea prin dreptul lor a trecut un domn de vîrsta a treia, cu pălărie, care a încarnat, en passant, dar la obiect, întreaga atitudine a publicului românesc prezent la asemenea scene - a strigat, din mers, hotărît: "Doamnă, chemaţi poliţia!". Şi a trecut mai departe. Finalul a fost următorul: vînzătorul s-a întors în cuşca lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat; cele două doamne au plecat împreună şuşotind. La Paris, imaginea străzii era alta, dar nu neapărat mai interesantă (cel puţin pentru mine). Da, străzile în sine erau mult mai curate, clădirile unitare stilistic, iar regulile mai clare. Şi totuşi, obişnuită în bălăceala mea balcanică, îmi lipsea tocmai surpriza pe care "happening-uri", precum cel de mai sus, ţi-o pot oferi: amestecul de pitoresc şi cruzime comportamentală, să-i spunem, nicidecum pozitiv, dar solicitînd atitudine... Acolo puteai asista, însă, la scene de alt tip, interesante şi ele, relevante pentru o altfel de civilizaţie, dar şi în contextul globalizării: de pildă, dacă te aşezai la o cafenea, riscai ca vecinul tău să fie... un căţel, ce-i drept bine îngrijit, care ocupa nonşalant scaunul de lîngă tine. Sau, dacă te aflai într-un loc turistic, cel alături de tine la mesele strîmte ale bistrourilor pariziene putea fi... un domn burtos, în maieu, de genul tetra, aşa cum numai (credeai...) în faţa blocurilor din Berceni poţi găsi, în zilele cu soare, jucînd table. Dar nu, un asemenea domn poate sta la Alsace, pe Champs Elysées, mîncînd fructe de mare pe care să le scoată tacticos din cochilie, cu un instrument lung şi ascuţit pe care noi, cei bine-crescuţi în Piaţa Romană, dar într-ale şniţelului şi cartofilor prăjiţi, nu l-am mînuit în veci... Tot lîngă tine poate nimeri o pereche de japonezi, serioşi, care mănîncă stridii în lunile cu "r" ( ceea ce am auzit că nu se face...), precum şi un domn altfel impecabil, citind Manifestul suprarealismului, dar cu şosete roz... Deşi foarte diferite, cele două tipuri de scene şi atmosfere stradale sînt, pînă la urmă, tablouri - vivante - din ţări europene, supuse aceloraşi reguli şi aceleiaşi globalizări.