Garda cetăţii şi cîinele negru

Există, în România, cîteva locuri în care, odată ce ai apucat să pui piciorul, nu poţi să nu revii. Fără să te plictiseşti. Din categoria aceasta, cel puţin pentru mine, fac parte, printre altele, Sighişoara, Sibiu, Constanţa. Am revenit la Sighişoara după vreo 5-6 ani (ce-i drept, am mai trecut o dată în fugă, dar nu am apucat să urc în cetate, deci e nerelevant). Ca şi Sibiul, Sighişoara va avea mereu… ceva. Nu e numai vorba că treci… graniţa în Ardeal, ci şi de o anumită aura, şi, cum ar zice iniţiaţii, "energie" pe care anumite locuri o au. Evident, vechimea lor, sentimentul istoriei, amestecate cu un alt estetic, aparţinînd unor timpuri cu criterii mai… tranşante au ceva de spus aici. Sentimentul descris nu are mare legătură cu starea locurilor, cu măsura în care sînt sau nu renovate, zugrăvite, îngrijite… Desigur că toate acestea contează, că e mult mai normal să vizitezi nişte clădiri care nu se dărîmă pe tine şi care arată ca nişte căsuţe de turtă dulce. Dar, în cazul Sighişoarei, în ciuda "imperfecţiunilor" cetăţii, sentimentul de care spuneam tot nu se estompează. Am ajuns acolo noaptea, pe o beznă aproape totală: cetatea nu stă prea bine la capitolul luminaţie nocturnă, dacă nu romantică, măcar cît să nu-ţi rupi picioarele. (În plus, era şi ceaţă.) Şi totuşi, atît cît am putut vedea era copleşitor. Nu conta că am fost cu un grup de copii care vedeau numai "ciobiturile" ei, locurile în care tencuiala era roasă şi gata să se prăbuşească. Pentru ei, sentimentul istorico-estetic de care vorbeam (încă?) nu exista. A doua zi de dimineaţă, cînd am văzut cetatea nu doar în plină lumină, ci în mijloc de happening, au remarcat, pînă şi copiii… cîte ceva: au apărut doi membri ai gărzii, care ne-au salutat multilingvistic şi ne-au spus cîte ceva din istoria cetăţii. Chiar în faţa Turnului cu ceas. Cei doi, înarmaţi cu o tobă şi îmbrăcaţi în costume medievale, erau exact ce trebuia pentru ca cei aproximativ 20 de turişti prezenţi acolo în week-end să se oprească pentru a asculta, cuminţi. Nu neapărat interesaţi de adevărul istoric, ci mai curînd de poza cu garda de la sfîrşit… Totuşi, datorită acestei omeneşti, consumiste şi scuzabile aşteptări, au ascultat explicaţiile şi au urcat, apoi, în Turnul cu ceas, ca să vadă nu doar mereu fasciantul mecanism al acestuia, ci şi să afle cîte ceva despre Hermann Oberth, unul dintre fondatorii ştiinţei rachetelor şi astronauticii; apoi despre istoria, etnografia, chiar şi farmacia sau chirurgia locală… Odată ajuns sus, în balconul Turnului cu ceas, poţi vedea nu doar cîţi kilometri sînt pînă la Viena, Istanbul ori Chişinău, ci poţi admira şi o privelişte a Sighişoarei nu mai prejos de cea a New York-ului din Empire State Building (păstrînd, evident, proporţiile…). Nu mai contează nici prezentarea insipidă a ghidului din Sala armelor, care spune nonşalant "aici avem arme albe. Acolo " de foc…", nici înclinaţia inutilă pentru mistere a celui din biserica mînăstirii, care ne pune să ghicim anul de fabricaţie al orgii vînînd nişte cifre aproape invizibile la baza tuburilor… Nici acuarelele, la fel de kitschoase şi nereprezentative ca întotdeauna, care se vînd în piaţă… Asemenea cîinelui negru şi zulufat al cetăţii, care îl aleargă, dezinteresat, pe unul mai mic şi maro al vînzătorului de suveniruri, poţi zburda liber spre Casa Cositoriarului, o cofetărie cu o atmosferă caldă, deşi prea încărcată, în care însă bei o ciocolată caldă groasă cît o budincă. Ce nu se face la aparat, ci, tacticos, în ibricul fiecăruia, amestecînd… Garda cetăţii Sighişoara are un rol în toate acestea. Pune punctul, necesar, pe i: de fapt, membrii ei sînt şi ai unei asociaţii pentru promovarea turismului cultural în localitate. Care îşi propune, printre altele, renaşterea atmosferei medievale şi atragerea de fonduri pentru renovarea cetăţii.