Frumosul şi brandurile locale

Visul multora e să se stabilească în Toscana. Şi al meu ar fi fost, dacă aş fi îndrăznit, după ce văzusem Under the Tuscan Sun, cu Diane Lane (produs în 2003, în regia lui Audrey Wells, după romanul lui Frances Mayes). Filmul în sine nu e o capodoperă, dar peisajele (e drept, asociate cu mesajul feminist...) te uluiesc. Frumuseţea de acolo mă tem s-o cataloghez, ar fi inoportun să spun chiar că e ireală, pentru că nu e aşa: e, din contră, cît se poate de reală, pentru că are o componentă naturală fără cusur; ceea ce cred că o caracterizează este tocmai îmbinarea firească între aceasta şi cea arhitectonică, atît de adecvată peisajului. Şi tot atît de veche, pentru că nu e puţin lucru să ajungi în oraşe vii, în care trăiesc oameni normali ai zilelor noastre, dar care păşesc, cu nonşalanţă, peste un strat etrusc, unul roman şi altul medieval. Şi merg pe străduţe înguste, cu bolţi, flori în ferestre, şi se roagă în biserici arareori mai noi de secolul XVI... Spre normalitatea lor, sînt obişnuiţi cu frumosul integrat, cu care convieţuiesc paşnic cotidian. Cîtă vreme noi am fost învăţaţi să observăm lucurile exact din perspectiva opusă: în viaţa de toate zilele, totul e, în general, urît - trăim în blocuri cenuşii şi terne, lumea reală e murdară şi neglijentă; doar ce vedem, uneori, la muzeu sau în situaţii speciale poate fi frumos şi, ca atare, privit, dar nu folosit. Aproape oricare casă din Lucca, Siena, Volterra sau San Gimignano ar putea fi considerată muzeu, expusă pentru istoria sau stilul locului: nu toate sînt la fel de vechi precum aşezămintele religioase, dar păstrează într-o mare măsură specificul arhitectural (casele în nuanţe de lut ars, cu alură masivă, dar graţioasă în acelaşi timp). Tot păstrării tradiţiei i se datorează şi proliferarea, cu succes, a micilor (uneori devenite mari...) industrii locale. Cel mai cunoscut exemplu e Murano, insula veneţiană unde se face sticlăria delicată pe care o ştim cu toţii. Şi ceramica de Horezu (cel mai cunoscut brand românesc care îmi vine în minte) are oarece distribuţie prin ţară şi o găseşti în magazinele producătorilor de la faţa locului. Dar între incredibila industrie la care a ajuns sticlăria de Murano şi timidele încercări ale ceramicii de Horezu e o distanţă încă uriaşă. În cazul dintîi, e evidentă prezenţa unui sistem bine organizat cu o strategie clară de dezvoltare; în cel de-al doilea, avem de-a face, deocamdată, în mare parte, doar cu eforturile particulare ale unui producător sau altul, încununate de succes în funcţie de calităţile acestuia de manager. Aceeaşi senzaţie o ai atunci cînd ajungi în Volterra, paradisul alabastrului, dar, pînă la urmă, în oricare din orăşelele Toscanei sau insulele Veneţiei: dacă nu au norocul unui produs local atît de special precum sticla de Murano, le rămîn oricînd la îndemînă industria alimentară şi textilă locale. Salamuri, brînzeturi, prăjituri, ţesături şi vinuri (faimosul Chianti) sînt, cu toate, chic ambalate şi vîndute în magazine adecvate specificului oraşelor, dar şi decorate nu doar cu gust, ci conform unui concept unitar. Tarabele noastre ce-ţi ies în faţă la vreo cotitură în zona Rucăr-Bran sau între Sinaia şi Buşteni pot fi considerate doar un soi de preistorie a acestei etape. Dar "modelul italian" poate fi luat în calcul pentru viitoarea (şi necesara) lor dezvoltare, într-o direcţie justă: păstrarea specificului local, dar şi prinderea lui în nişte structuri organizate, care să funcţioneze, să-l pună în valoare şi să nu-l urîţească.