Flori sălbatice şi manele soft
Provincia neaoşă, mai ales în zonele de cîmpie, nu se remarcă, în general, prin nimic spectaculos; ba din contră, printr-o senzaţie înecăcioasă de prăfuit şi monoton. Rar găseşti un colţ care să ţi se pară special, şi cu care să simţi că ai niscaiva afinităţi. Mai ales dacă eşti orăşean prin excelenţă, sensibil mai curînd la şuierul maşinilor în trombă decît la cel al vîntului prin frunze; şi adormind mai dulce în agitaţia străzii decît în liniştea cîmpului. Totuşi, cu ocazia unui reportaj într-un oraş de provincie (al cărui nume nu-l mai dau, ca să nu se mai simtă nimeni jignit precum doamna din Jimbolia), am găsit, din pură întîmplare, un loc care să-mi contrazică prejudecăţile citadine: o curte cu flori (a uneia din casele vizitate). Nu i-aş spune frumoasă, nici măcar îngrijită sau organizată după vreun principiu grădinăresc. Era sălbatică, florile creşteau libere, după bunul lor plac, nu ştiu dacă fuseseră alese special, iar alăturarea lor era şi ea aleatorie: aerul de libertate se pare că le priise, pentru că erau uriaşe, şi semeţe, sfidînd, într-o nepăsare îndrăzneaţă, orice ordine. Printre ele nu prea aveai loc să treci, decît, eventual, luînd-o prin urzici: aţi ghicit, locul semăna puţin cu cel pe care trebuia să-l parcurgi - şi să te lupţi cu el - pînă să ajungi la Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită, după ce cunoscuta vrăjitoare îşi băgase nasul şi-l făcuse (aproape) inaccesibil. Dincolo de grădina îndrăzneaţă, evident, nu era nici o prinţesă adormită (cel puţin la prima vedere). Erau doar o cişmea, un WC în curte, care nici măcar nu se închidea bine, şi în imediata apropiere a căruia un porc grohăia pe limba lui; o puzderie de găini, care intrau, libere şi ele, pe teritoriul florilor, cu mici întreruperi din partea unei gospodine, de genul celei din Zdreanţă, care venea să le uşuiască din cînd în cînd; şi, rar, o mîţă cu privire pătrunzătoare şi un cîine jumulit, în tranzit amîndoi. Restul oraşului nu avea, cu siguranţă, nimic idilic. Oamenii erau indiferenţi, şi posibil interesaţi de tine doar dacă le ofereai ceva: o poveste senzaţională sau, presupun, un avantaj material. Uneori, îi simţeai chiar violenţi în apucături, fără s-o arate direct şi fără să le faci nimic. Mulţi dintre ei erau ascultători de manele, despre care o fată din zonă mi-a explicat că pot exprima sentimente "curate", şi că nu toate sînt vulgare. Există şi manele "de bine", am aflat de la ea, care nu supără pe nimeni cu nimic. Drept mostră mi-a pus una pe telefon, cîntată de Adrian Copilu Minune: aşa "curată" era şi mai hidoasă, prin evidenta inadecvare şi aspiraţiile (nereuşite) spre genul muzicii - să zicem - uşoare. Idile de tip manea puteai trăi şi pe viu, odată ce te încumetai să te mişti prin zonă: era suficient să te deplasezi cu maxi-taxi-ul. Şoferul, un puşti şi atît, plin de coşuri, era un fel de vedetă locală: în spatele lui i se afla prietena, liceeana tipică, cu coadă, şi fără vreo trăsătură distinctivă. Ca s-o impresioneze, cocoşelul pe patru roţi îşi trata oarecum de sus pasagerii, răspunzîndu-le greu la întrebări, luîndu-le tarife diferenţiate şi vorbind cu ei în timp ce alte cîteva persoane îl pisau pe omniprezentul mobil. (E drept că în acelaşi maxi-taxi, dacă te concentrai, puteai auzi şi conversaţii mai profunde, de astă dată între femei, dintre care două despre operaţii şi morfină, una purtată chiar în engleză - precum şi comentariile de pe margine ale celor care înţelegeau limba lui Shakespeare). Oricum, era mai bine aşa, pentru că varianta cealaltă de deplasare locală era autostopul, iar feţele celor care ţi-o ofereau treceau, deja, în cealaltă categorie de manele: hard şi XXL. Şi aşa, de la poezia frustă a florilor semisălbatice, uitate în libertatea lor, la prozaismul ieftin al culturii de tip manea, tot acolo ajungem: la iremediabila, şi inegala, deci mereu surprinzătoarea, Românie profundă de cîmpie.