Fiorul horror

4 august 2005   Locuri comune

Mi-au plăcut, întotdeauna, filmele horror; ba chiar, în adolescenţă şi mult după, am şi avut lecturi în domeniu (aşa cum e de aşteptat, Stephen King - în anii '90, încă o descoperire - şi Dean Koontz). Unii apropiaţi spuneau că nu înţeleg cum te poţi uita la asemenea orori: ce-i drept, pe mine nu mă îngrozeau, decît în măsura permisă, a unui mic catharsis de budoar, fiind, aproape tot timpul, foarte conştientă că nimic din ce se întîmplă acolo nu poate trece graniţa realităţii. Sigur că existau anumite filme care, pe atunci, circulau pe video, de serie B şi C, în care tot suspansul psihologic se reducea la mult sînge, tot atîta nebunie şi topoare în cap (îmi amintesc două asemenea cu adevărat orori, nu în sensul sperieturii provocate, ci al realizării lor - unul cu Moşi Crăciuni ucigaşi şi altul cu mulţi şobolani). Acestea nu le consider horror în bună tradiţie spielbergiană, ci pur şi simplu înlănţuiri de efecte speciale, nu întotdeauna reuşite, pe o temă dată (că e erotică sau horror, tot pe-acolo). Am spus "tradiţie spielbergiană", pentru că, aşa cum Stephen King este Scriitorul în domeniu, la fel Spielberg reprezintă Regizorul (desigur, sînt voci care-l pot contesta, dar, dacă iei în considerare atît criteriul valorii, cît şi pe cel al popularităţii - important într-un asemenea gen -, el rămîne în top). Filmele lui sînt suportabile şi, evident, mai mult de atît, pentru că nu uită povestea şi sînt morale: morţile, în general, de pe parcurs, sînt "colaterale", nu mor decît cei răi sau inconştienţi, care n-au ţinut cont de avertismente. Cei buni merg pînă la capăt, într-un soi de călătorie iniţiatică, în care-şi descoperă potenţialul nebănuit. Scenele de violenţă pot fi tari, dar nu sînt scabroase, nu sînt "horror" pe linia cea mai joasă. Nici criteriile de mai sus nu sînt principalele pentru care mă pronunţ în favoarea unui asemenea tip de horror (nu neapărat regizat de Spielberg, ci urmînd, oarecum, linia de mai sus): acestea sînt doar condiţiile de suportabilitate. Cred că ceea ce-mi place cel mai mult la ele e un moment prezent aproape în toate: trecerea, de toate felurile (psihologică, imagistică) de la liniştea, de obicei, a locului unde nu se întîmplă nimic, la haosul general cauzat de respectivul dezastru. Plăceri perverse, veţi spune. Mai curînd laşe, spectatorul de horror fiind un împătimit al fotoliului care, probabil, în realitate, nu ar şti cum să mişte un deget în cazul unei calamităţi reale. Aşa, în faţa ecranului, cu sentimentul securităţii happy-end-ului (în cazul în care, repet, îşi alege filmele după criteriile de mai sus), n-are decît să fie pe cai mari fantezişti. Mai pasiv decît jucătorul pe computer, care este, deja, el însuşi pus în situaţia să regizeze anumite situaţii şi, deci, să treacă barierele; şi mai puţin pervers decît fratele lui vitreg, spectatorul de ştiri de la ora 5, care urmăreşte nenoriciri reale, fără ca întotdeauna să-şi dea seama cît de adevărate sînt, şi care au happy-end de puţine ori. Dar deja am intrat în domenii dureroase, a căror gravitate, mai ales în momentul actual, cînd a plouat cu ştiri îngrozitoare, pot pune sub semnul întrebării moralitatea amatorului de orori imaginate şi regizate. Pentru a nu dramatiza, trecem mai departe, considerîndu-l doar un laş cu nevoi evazioniste. Războiul lumilor mi-a plăcut, nu numai deoarece se calează pe criteriile, pînă la urmă simpliste, de mai sus, ci pentru că e un film bine-făcut în genul lui, cu scene şi situaţii memorabile. Teoria cu trecerea de la activităţi şi probleme de rutină la lupta pentru supravieţuire se verifică şi aici: Tom Cruise, tată de duminică şi muncitor undeva, în port, are toate atributele omului obişnuit, ba chiar ale aparent-ratatului. Şi totuşi, în situaţii-limită se descurcă perfect, nu pentru că este un super-erou, ci, siropos, veţi spune, din dragoste pentru copiii lui. El trece, împreună cu fata şi băiatul său, prin toate încercările posibile. Meritul lui Spielberg este că surprinde, în fuga de extratereştrii ucigaşi, multe dintre situaţiile tipice în momente de criză şi panică: uimirea mulţimii în faţa necunoscutului, care îi pierde pe mulţi, imposibilitatea de a crede că se pot întîmpla lucruri neobişnuite, instinctele criminale declanşate de lupta pentru supravieţuire, spiritul justiţiar prost înţeles, disperarea, dar şi altruismul, solidaritatea. De asemenea, prezenţa tatălui singur, care o înlocuieşte pe cea a mamei singure din mai vechile producţii, este de salutat.

Mai multe