Fîntînile basarabene

11 septembrie 2008   Locuri comune

Din vremuri străvechi, săpatul fîntînilor nu era o îndeletnicire ca oricare alta. O nouă fîntînă săpată în adîncuri însemna o sursă de apă în plus, iar apa e o condiţie indispensabilă pentru perpetuarea vieţii. Astăzi, în satele din Republica Moldova, obiceiurile şi stilul de viaţă specific lumii moderne pătrund tot mai adînc, în special din cauza numeroşilor emigranţi care lucrează în statele din vestul Europei. Numai în primele luni ale lui 2008, banii trimişi acasă de aceştia au atins echivalentul venitului global la bugetul de stat din aceeaşi perioadă (aproximativ 300 milioane euro). Datorită acestor bani, dar şi a standardelor de viaţă cu care moldovenii s-au familiarizat tot muncind în lumea aşa-zis "civilizată", se înalţă case noi, dotate cu utilităţi moderne. Noi şi noi fîntîni răsar în curţile oamenilor. Apa nu mai reprezintă doar lichidul miraculos prin care viaţa devine posibilă, ci şi o necesitate practică, născută din cerinţele impuse de o nouă viziune asupra igienei şi confortului. Apa este şi o afacere pentru cine ştie să sesizeze oportunităţile economice create de schimbare. Într-un stat în care afacerile corecte şi fair play-ul sînt vorbe goale, au apărut o sumedenie de aşa-numite companii, gata să se înfrupte oricînd din banii cîştigaţi prin străinătăţi îndepărtate: cine doreşte să-şi facă o fîntînă nu are decît să semneze un contract cu o asemenea companie, prin care aceasta se angajează să sape pînă la 15 metri adîncime contra unei sume fixe. Dacă pînă la această adîncime se ajunge la apă, atunci plătitorul se poate considera norocos. Dacă nu, atunci fîntînarii îşi strîng frumos catrafusele şi pleacă acasă, fără a înapoia nici un ban din suma încasată, evident, în avans. Apa e un moft al lui Dumnezeu, descoperirea ei ţine de noroc şi de o mulţime de alţi factori ce scapă controlului uman, prin urmare nimeni nu poate garanta ceva în care intervenţia divinităţii este atît de hotărîtoare. Pe acest fundal, în care superstiţii vechi se amestecă cu mentalităţi noi, cu bani occidentali şi zvîcniri de capitalism sălbatic, săpatul unei fîntîni devine o aventură plină de imprevizibil, ale cărei costuri nu pot fi niciodată estimate anticipat şi ale cărei consecinţe morale sînt stigmatizante. Pentru că - gîndesc oamenii - asupra celui ce vrea să îşi facă o fîntînă şi nu reuşeşte să dea de apă atîrnă păcate grele. Altfel, de ce i-ar refuza Dumnezeu accesul la ceea ce reprezintă însăşi sursa vieţii? Desigur, locuitorii satelor basarabene au nevoie de apă curentă ca să poată face baie caldă seara, să îşi instaleze maşini de spălat automate, să nu mai spele vasele în lighean, ci în chiuvetă. Cu toţii ştiu care este scopul acestei aventuri costisitoare pentru cei mai mulţi dintre ei, dar de undeva, din trecut, în pofida anilor de comunism care le-au repetat în neştire că religia este opiumul popoarelor, interzicîndu-le pînă şi botezul pruncilor, caracterul sacru al apei răzbate persistent ca un parfum învechit care îmbibă faptele, gîndurile şi obiceiurile tuturor celor implicaţi în săpatul unei fîntîni. Într-un gest de solidaritate, toţi vecinii celui care îşi sapă în curte o fîntînă se mobilizează pentru a da o mînă de ajutor. Astfel, tot felul de daruri încep să curgă la casa omului cu pricina: o vecină contribuie aducînd trei bolovani de brînză de vaci şi o putină de smîntînă, alta - o canistră cu ulei, o a treia - o bancnotă de 10 euro şi 100 de lei moldoveneşti şi aşa mai departe. Fîntînarii trebuie hrăniţi şi adăpaţi de trei ori pe zi şi acest efort este şi trebuie să fie unul colectiv. La fel ca însăşi viaţa.... De atîta abundenţă, se întîmplă ca fîntînarii să uite care e scopul exact al aflării lor în curtea omului şi uneori mai trag la măsea, încheindu-şi ziua de muncă fix după trei ore în care nu au făcut altceva decît să mănînce şi să bea, mai ales să bea... Prescurtarea programului nu convine celor care plătesc, dar nimeni nu îndrăzneşte să cîrtească, în afara unui tînăr care munceşte în Portugalia şi care ştie din proprie experienţă cum ar trebui să arate o adevărată zi de muncă. - Şşşş.....taci, taci! Nu trebuie să ne enervăm! - îl mustră terifiaţi şi îl imploră ceilalţi membri ai familiei. Atunci cînd se sapă o fîntînă, e bine să eviţi orice supărare, să elimini orice energie negativă care se abate asupra ta, altfel alungi apele din adîncuri şi atragi mînia divină asupră-ţi. Apa înseamnă viaţă, viaţa înseamnă iubire, iertare, compasiune. "Aşa se face, altfel nu dai de apă!" - mi se explică. Este un răspuns care convine mai ales fîntînarilor iubitori de vin şi care întîrzie întreg procesul cu cel puţin o săptămînă, dar sînt puţini ţărani în Basarabia care au înţeles că timpul înseamnă bani. Se pare că, într-adevăr, veşnicia e la ea acasă în acele sate uitate de lume, iar lipsa banilor, deşi neplăcută, nu este un motiv de nelinişte, mai ales că alcoolul îmblînzeşte orice durere. Vorba preşedintelui ţării, tovarăşul Voronin: "Nu sîntem deloc săraci, dar încă nu ne-am pus pe treabă cum trebuie". Şi chiar dacă oamenii se pun pe treabă, cu Dumnezeu nu te poţi pune. Fîntînarii au dat de un strat de calcar, a cărui grosime nu o pot evalua. De două zile sapă, sapă, dar nu avansează prea mult: asta se întîmplă din cauza programului de lucru cam scurt, din cauza tehnologiei care nu este de ultimă oră şi, evident, din cauza voinţei divine. Cum primele două aspecte sînt incontrolabile sau în afara puterii gospodarilor care îşi fac fîntînă în curte, stăpîna casei decide să remedieze cea de-a treia problemă: se trezeşte cu noaptea în cap şi pleacă la o mănăstire aflată la 50 km depărtare ca să îşi regleze conturile cu Dumnezeu. Face o donaţie mănăstirii, se spovedeşte de păcate, ia binecuvîntarea preotului şi spre seară se întoarce acasă. Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere în rîndul populaţiei din Moldova (77%, conform ultimului Barometru de Opinie Publică). Peste încă o zi, stratul de calcar a fost depăşit şi fîntînarii sapă iar în argilă. Mă apropii de puţul cu pricina încercînd să îi apreciez adîncimea şi dintr-odată văd feţele lor îngrozite, cu ochii holbaţi, aud strigătele lor speriate şi îi văd îndreptîndu-se spre mine ca o hoardă de tătari care gesticulează disperat. Tot ce pot desluşi este un "Nu!!!" urlat pe toate tonurile posibile, apoi mi se explică că femeile nu au voie să se uite în fîntînă pînă cînd aceasta nu va fi sfinţită. Îmi vine să rîd, dar mă abţin din răsputeri: îmi amintesc că fac parte dintr-o specie spurcată, că unele semene de-ale mele erau arse pe rug acum cîteva sute de ani, că aducem ghinionul şi că în bisericile ortodoxe şi azi este interzisă intrarea femeilor în altare. 50 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de democraţie nu au reuşit să spele impurităţile de pe chipul femeii, mai puternice decît încercările de modernizare... Există prejudecăţi şi superstiţii care se şterg greu, care rezistă tuturor regimurilor politice şi tuturor ideologiilor. Ce-i drept, cele care convin cel mai puţin dispar cel mai repede. De exemplu, nimeni nu pare să îşi mai aducă aminte că în trecut tradiţia spunea că fîntînarii nu trebuie să ia bani pentru munca lor. Apa vine de la Dumnezeu, el nu ne-a vîndut-o, prin urmare nu poţi face o afacere dintr-un dar divin. Tot ce îşi mai amintesc oamenii în prezent din această tradiţie este că, dacă Dumnezeu nu vrea să dăruiască apă, îţi iei frumos banii şi pleci pentru că nu te poţi pune cu Cel de Sus! E un compromis între capitalism şi divinitate... Peste încă două zile, şuvoiul de apă a ţîşnit strălucitor şi rece prin argila lipicioasă. Toată lumea e fericită, se aprind lumînări, se dăruiesc pîini împletite, ulcioare sclipicioase fabricate în China şi, evident, se fac ultimele plăţi. Stăpîna casei se învîrte plîngînd de bucurie în jurul proaspăt săpatei fîntîni, neîndrăznind să se apropie prea mult pentru că, după cum spuneam, femeia este impură. Se pare însă că toţi au uitat că plăţile, de la prima pînă la ultima, au fost făcute din banii trimişi acasă de fiica sa, care îngrijeşte un bătrîn în Italia. Gurile rele spun că se prostituează, dar asta nu are nici o importanţă pentru că banii nu au miros...

Mai multe