Filme şi relaţii

Două dintre filmele pe care le-am văzut în ultimul timp, Casa de lîngă lac (în regia lui Alejandro Agresti, cu Sandra Bullock şi Keanu Reeves) şi Fosta mea supergagică (în regia lui Ivan Reitman, cu Uma Thurman, Luke Wilson) găsesc soluţii inedite uneia dintre veşnicele probleme ale omenirii repartizate pe sexe: şi anume, cea a relaţiilor. Această complicată interacţiune a celor două categorii despre care s-a bătut atîta monedă, cu privire la cît sînt de diferite şi de cîte strategii au nevoie pentru a fi aduse laolaltă în mod armonios, se pare că nu-şi mai găseşte locul decît în afara banalei existenţe cotidiene, care funcţionează după plicticoasele legi ale fizicii. Cel puţin aşa se întîmplă atît în privinţa Sandrei Bullock şi a lui Keanu Reeves, cît şi în cazul personajului interpretat de Uma Thurman: primii doi sfidează, în mod ciudat, legile timpului, în timp ce G-Girl le trangresează pe cele ale gravitaţiei, şi limitele fizice umane în general. Sandra Bullock şi Keanu Reeves trăiesc în aceeaşi casă, dar în doi ani diferiţi: ea - în 2006, el - în 2004. Datorită unei cutii de scrisori vrăjite, cei doi pot coresponda peste timp. Evident, se ţese o poveste de dragoste, cu diverse întoarceri temporale şi jocuri ale memoriei. Cei doi au întîlniri - să zicem nereuşite - datorate percepţiei temporale diferite a fiecăruia. În final, ca şi în cazul lui Superman, care decide să intervină în cursul istoriei, pentru a-şi salva iubita, şi cei doi eroi reuşesc să se întîlnească şi rămîn împreună, după ce lucrează puţin la destin: ea reuşeşte să-l împiedice pe el să aibă un accident fatal. Povestea poate fi considerată banală sau siropoasă într-un sens mai SF, un fel de Undeva, cîndva cu marjă mai mică de deplasări în timp. Totuşi, există în film cîteva scene - să le spunem de atmosferă - care nu sînt fade: scenele cu cei doi (ea, doctoriţă, el - arhitect) performîndu-şi tabieturile în singurătate. În Casa de lîngă lac, acestea îşi au farmecul lor, chiar dacă sînt departe de a fi unice, ele reprezentînd unele dintre imaginile recurente ale "oamenilor de carieră" din filme şi seriale dragi nouă (e de ajuns să menţionăm doar vreo două, uşor feministe, de la Hallmark, precum Jordan sau Brigada de poliţie): e plăcut şi reconfortant să vezi oameni singuri, în ciorapi, groşi, albi, mîncînd în faţa televizorului sau a unor foi de la serviciu; ori te gîndeşti că se poate şi mai rău decît ţi se întîmplă ţie, ori că situaţia ta (în cazul în care e similară cu a celor de pe ecran) nu e cea mai tragică din lume, ci, pur şi simplu, una obişnuită. În celălalt film amintit - Fosta mea supergagică - recitalul Umei merge pe un alt şablon al relaţiilor, verificat, de destule ori, în viaţa privată a multora şi consacrat de cărţile de popularizare în domeniu: cînd partenera e prea puternică, deşteaptă, sexy şi, implicit, prea posesivă, autoritară şi în control - pe scurt, o "supergagică" - partenerul nu-i face faţă. Acesta este cazul eroului interpretat de Luke Wilson, un funcţionar "drăgălaş" şi total mediocru, ca preocupări, aspiraţii şi orice, din filmul lui Reitman: singurei întîmplări speciale din viaţa lui, şi anume aceea de a fi avut norocul s-o întîlnească pe G-girl, varianta feminină a lui Superman, care salva omenirea de cîte ori era nevoie, pur şi simplu nu-i rezistă. G-girl i-o ia înainte în toate, e prea rapidă în gîndire, sex şi acţiune. Eroul nostru bucălat e depăşit de situaţie şi se îndrăgosteşte de o colegă de servici, aparent mai calină. Finalul însă îi aruncă în aer aşteptările micului bărbat: actuala lui iubită este atinsă, din greşeală, de acelaşi praf meteoritic care o schimbase pe G-girl, şi... devine şi ea o superwoman. Ultima scenă găseşte o rezolvare încîlcelii relaţiilor dintre sexe care ar unge pe suflet orice aspirantă feministă: cele două fete pleacă să salveze omenirea, pe cînd cei doi bărbaţi (între timp şi-a găsit şi G-girl un altul, fostul ei iubit maniac din liceu) le fac cu mîna şi le aşteaptă.