Filme şi familii

Un adolescent întunecat, sora lui grăsuţă şi mama făr’de soţ mănîncă, tăcuţi, seară de seară, un fel incert, amestecat, cu sos. Vorbesc între ei minim, lucruri de strictă utilitate. Mama este doar formal interesată de problemele copiilor. Scena în care fetiţa familiei îşi mîngîie interminabil iepurele, în căutarea unei fărîme de afecţiune, este relevantă. La fel şi cea în care fratele străbate în lung şi-n lat bazinul de înot, fără să poată interacţiona cu vreunul dintre colegi. Atunci cînd o face, recurge direct la infracţiuni: îi spionează, apoi îi şantajează pe aceştia şi e gata să devină criminal. Toate acestea se întîmplă într-un film: Prima zi de iarnă, în regia lui Mirko Locatelli (Italia, 2008), prezentat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de anul acesta. Senzaţia cu care ieşi din sală e... o lipsă totală de speranţă. O golire emoţională mai gravă decît o trăire dramatică, de tipul plîns în hohote la moartea unui personaj " pe care o trăim la filmele alb-negru, vizibil polarizate. De acelaşi vid afectiv pare să sufere şi personajul din Anchetatorul, în regia lui Attila Gigor (Ungaria, 2008, în cadrul aceluiaşi festival). Cosmetician de... cadavre, lucrător la morgă, Tibor Malkav apare drept incapabil de sentimente şi contacte umane. Singura persoană ce contează pentru el e mama lui, care l-a crescut singură şi e bolnavă de cancer. Pentru ea, printr-o logică inversă dusă la extrem, e în stare să facă orice. Chiar să ucidă. Ceea ce şi face, într-un ciudat amestec de sînge rece şi spirit justiţar. Din această excentrică formulă, dincolo de clasicele reguli maniheiste, Tibor îşi (re)găseşte (şi omoară, în acelaşi timp) restul familiei (cea din partea tatălui), identitatea şi afectivitatea. Nici în filmele româneşti " scurt sau lungmetraje " prezente în festival, nu veţi întîlni familia fericită. Chiar în Cea mai fericită fată din lume, în regia lui Radu Jude (România, 2008), mama, tatăl şi fiica adolescentă au, în ciuda titlului, mai curînd relaţii de parteneri de afaceri, decît de iubire. Fata (Andreea Boşneag) a cîştigat, trimiţînd nişte etichete de pe sucuri, o maşină. Părinţii (Vasile Muraru şi Violeta Haret-Popa) încearcă să o convingă să o vîndă şi să le dea lor banii, pentru a-şi începe o afacere. Dialogul tragicomic dintre fată şi părinţi ajunge, pînă la urmă, o tocmeală despre cît din bani să păstreze fiecare. Privatul se mută în sfera publicului, iar sentimentalul " în cea a economicului. Acelaşi egoism abrutizant în relaţiile de familie apare şi în cazul personajului Alex, din Renovare (regizor Paul Negoescu), plictisit de relaţiile cu mama, bunica şi prietena lui. Cauza acestei nepăsări sau inerţii pare să fie una mai profundă, dincolo de preocuparea excesivă pentru sine şi propriile interese: o incapacitate cronică de interacţiune emoţională... Într-un alt scurtmetraj, Nunta lui Oli (regizor Tudor Jurgiu), relaţia dintre tatăl rămas în România şi fiul care se însoară în America este marcată de aceleaşi discrepanţe în comunicare. Tatăl priveşte nunta fiului pe Internet: situaţia în sine face ca replicile să fie de prisos, cele convenţionale pur şi simplu presupunîndu-se... Nu e nevoie să ai copii ca să nu poţi comunica în familie. În Poliţist, adjectiv, Corneliu Porumboiu reuşeşte să surprindă esenţa acestui vid. În scena în care eroul (Dragoş Bucur), un tînăr poliţist de provincie, ajunge acasă, unde soţia sa (Irina Săulescu), probabil profesoară de română, ascultă la infinit o melodie a Mirabelei Dauer, "Nu te părăsesc", ale cărei versuri le comentează apoi, absurd, împreună: "Ce-ar fi marea fără soare / Ce-ar fi cîmpul fără floare / Ce-ar fi astăzi fără mîine / Ce-ar fi viaţa fără tine?". Ironia lor e evidentă. Şi cred că acestea constituie cea mai bună explicaţie a abisului sentimental: înaintea lui s-a spus totul şi nu au mai rămas decît locurile comune, siropoase şi mincinoase...