Filme, muzici şi servicii

Să văd filme a fost şi continuă să fie, pentru mine, un mod de viaţă paralel: drogul unei alte realităţi, dacă nu mai bune, măcar cu mai puţine reguli şi limite şi cu mai multe poveşti. Prin ’90 şi ceva, am descoperit centrele de închiriat casete video: mă închideam în casa mamei mele, făceam cartofi prăjiţi şi vedeam cîte 3-4 filme proaste la rînd. Nu prea mai exista "afară". Pe la începutul anilor 2000, am descoperit că se pot vedea DVD-uri pe laptop. Te îngropai cu el sub plapumă şi nu-ţi mai păsa de inflaţie, fiţele iubitului sau sîcîitoarele treburi casnice. DVD-urile piratate circulau cu viteza luminii. Probleme au apărut după ce am epuizat stocul de filme incluse în circuitul neoficial. Devorîndu-le cu o incredibilă rapiditate, voiam mereu nu doar altele, ci unele anume, pe care le văzusem la un moment dat... Rîvneam, de pildă, după Vacanţă la Roma sau Cum să furi un milion, Casablanca, Unora le place jazzul, chiar Pe aripile vîntului... Or, majoritata celor pe care le găseai uşor erau cele noi, care fuseseră de curînd pe ecrane. În căutarea filmelor mai vechi şi nu numai, am ajuns la Music Box, un centru de închirieri care atunci se afla pe bulevardul Coposu. Mi-a plăcut de cum am intrat: avea atmosferă, personalul era altfel, ba era prezent şi managerul, unul dintre acţionari, Petre Cernat. Acesta stătea de vorbă cu clienţii, te sfătuia ce să alegi într-un mod democratic, fără să-ţi impună ceva sau să-ţi judece gusturile. Pe lîngă filme, avea de vînzare şi multă muzică în general bună. Sentimentul de sordid, nelipsit în centrele de închirieri video frecventate în prealabil, dispăruse, fiind înlocuit cu o senzaţie de sobrietate. Nu aveau numai producţii de ultimă oră, era un raft întreg cu "clasice" (mare chestie pe vremea aceea), aşa că... am devenit client fidel. Într-un timp, închiriam aproape zilnic. Acum Music Box-ul s-a mutat şi mai aproape de mine. Pe lîngă încăperea obişnuită, în care, pînă acum aproximativ o săptămînă, puteai să-ţi alegi, din raft, şi filme, şi muzică, a mai apărut o alta, alături, mai puţin convenţională: dl Cernat o numeşte lounge şi spune că e un concept original, izvorît din nevoile clienţilor: "Deşi servim şi băuturi, nu e un café-bar. Ci doar un loc prietenos unde clienţii se pot relaxa, care le conferă confort şi încredere, fără să-i facă să se simtă încartiruiţi. Cînd vin să-şi aleagă muzică, oamenii trebuie să fie într-o anumită stare. Totul trece prin psihic, şi un bun vînzător ştie să exploateze acest lucru". Există şi clienţi care cumpără de... 3000 de euro. Evident că aceştia trebuie să petreacă ceva timp în magazin înainte să-şi facă plinul: de aceea sînt canapele şi diverse aparate de ascultat muzică. Chiar un pick-up destul de mare, nu mult diferit de cel pe care îl aveam cu toţii, pe vremuri. De altfel, în muzică, se întîmplă un fenomen ciudat: întoarcerea la vinil... Adică la discul de pick-up de altădată. De ce? Dl Cernat evocă mai multe motive: calitatea înregistrării - care sună mai natural decît cea digitală; problema drepturilor de autor, aruncate în aer de pirateria pe net; avînd drept urmare recesiunea în producţia muzicală, înăsprirea condiţiilor de contractare a unui album; şi întoarcerea la muzica mai veche. Momentan e vorba de un segment de nişă. Sigur că cea mai mare cantitate de muzică se află, încă, pe CD-uri. De altfel, cei de la Music Box au fost printre cei dintîi care au promovat, în România, CD-ul, într-o perioadă cînd majoritatea înregistrărilor erau pe casete audio. Încet-încet, magazinul-centru de închirieri şi-a format o clientelă fidelă, promovînd şi ideea serviciilor profesioniste şi personalizate. "Clientul român, spre deosebire de cel suedez - spune dl Cernat, care e cetăţean suedez, emigrînd acolo în anii ’80 - e mai fiţos, îi place să fie băgat în seamă, sfătuit, chiar dacă ştie ce vrea."