Femeile Ewing

Serialul Dallas, unul dintre deliciile - vrute sau nevrute, la vremea aceea (anii ’80), cînd nu prea aveam de ales - ale copilăriei şi adolescenţei mele, se ştie, se reia, de ceva vreme, la televiziunea Romantica. Revăzînd, cu această ocazie, o serie din episoadele sale, am avut o revelaţie: lumea anilor ’80, cu valorile ei destul de explicite, atît în ceea ce priveşte relaţiile, cît şi cariera, nu doar a trecut, dar e... de-a dreptul istorie. Că aceasta s-a schimbat, e un truism - mai grav mi se pare, însă, ceea ce am constatat cu ocazia vizionării unei producţii de televiziune ce, pe vremea aceea, reprezenta, în ochii noştri naivi şi lipsiţi de perspectivă, Imaginea civilizaţiei occidentale şi a visului american: că locurile comune cu care serialul jongla ni s-au inoculat, în diverse moduri, în straturi ale conştiinţei - nouă, generaţiei în formare de atunci. De pildă, relaţiile de familie, între parteneri. Imaginea unei căsnicii reuşite era cea a Pamelei şi a lui Bobby, ambii modele pentru nenumăraţi tineri optzecişti bucureşteni: frumoşi (evident, în linia epocii şi a unei audienţe medii...), bogaţi şi, cu precădere, morali. Nici Bobby şi nici Pamela nu ar fi făcut vreodată ceva odios sau măcar nepăsător, care să afecteze well-being-ul unei alte persoane. Cei doi se iubeau vizibil, făceau dragoste zgomotos şi se sprijineau reciproc în orice acţiune. Totul minunat pînă aici: doar că, într-o scenă de prin episodul al cincilea, cînd Bobby îi spune Pamelei că are de gînd să-i facă o surpriză, şi anume s-o ia cu el la o convenţie a petroliştilor, într-un alt oraş, şi faţa acesteia se luminează la auzul veştii, am avut o nouă revelaţie - oricît de minunată ar fi relaţia lor, Pamela (cel puţin pînă la un punct în serial) se "realizează" sau, în termeni mai ai momentului, îşi găseşte identitatea tot prin Bobby. E fericită, în mod evident, atunci cînd e Mrs Ewing, cînd apare în societate la braţul descendentului ultra-dorit al celei mai puternice şi bogate familii din zonă. Biata Pamela, izvor de inspiraţie comportamentală şi onomastică pentru nenumărate june din generaţia mea de atunci, nu era mai nimic prin ea însăşi, în epoca noastră nu şi-ar fi găsit locul... Şi apoi am înţeles, am avut o viziune mai exactă: în anii ’80, cu alte cuvinte, epoca în care am fost crescuţi noi, cei care la şcoală eram unul sau altul din membrii familiei Ewing, am fost obişnuiţi să vedem lucrurile aşa: femeia se afirmă prin bărbat, acesta din urmă fiind exponentul unei alte valori foarte importante - şi anume puterea. În familia Ewing, ca şi în succesoarele lor din Dinastia sau Tînăr şi neliniştit, nu morala e pe primul loc, ci puterea. Banii sînt doar un mijloc de a o obţine, altele la fel de importante fiind bunul nume şi tăria de caracter. Valorile tradiţionale de familie reprezentau, în lumea acestor seriale, adevărate sisteme sociale, ierarhice şi închise, enclave care conduceau universul la îndemînă... În lumea globalizării şi a însingurării, în sensul independenţei şi afirmării identităţii personale, devenită mai importantă decît cea de familie, personaje precum Pamela devin desuete. Poate că Sue Ellen, mult mai antipatică publicului românesc de atunci, mai puţin morală şi cu binecunoscuta ei aplecare spre băutură, a fost mai avangardistă, în felul ei, anticipînd dacă nu neapărat revolta, măcar cîrcoteala şi fisurarea perfecţiunii familiale. Cu ţinutele lor tradiţionale, cu buclele perfecte, rezistente la orice intemperii, cu intrigile de culise, femeile Dallas-ului mi-au adus aminte de o eră de care am fost fericită să scap: fie ea în SUA capitalistă sau în România comunistă, una marcată de un soi de ipocrizie tradiţionalistă excesiv de ierarhizată şi conformistă.