Familia, în (micro)realitate

În articolul trecut am scris despre imaginea familiei în filmele prezentate la TIFF, româneşti sau străine (ideea era că multe dintre ele descriau o stare de alienare a membrilor acesteia). După care am realizat că propria mea familie, cea din viaţa reală, este un exemplu grăitor pentru schimbarea percepţiei asupra acestui grup social: din copilărie şi pînă azi s-au petrecut schimbări radicale şi fulgerătoare... În propria copilărie, familia era alcătuită, ca în abecedare sau în primele lecţii din mai vechile manuale de limbi străine, din: mama, tata, bunicul şi bunica. Desigur, există varianta cu fraţi, surori (aveam şi eu o soră, dar nu locuiam împreună) sau încă doi bunici. Dar acest quartet era reprezentativ pentru "formula fericirii" în familie. "Bunicul" reprezenta figura înţeleptului patriarhal, sfătos şi priceput la toate. "Bunica" venea cu varianta feminină, mai soft, a bunicului: dacă acesta meşterea prin curte şi grădină, ea se pricepea la treburile de interior, păstrînd tradiţia într-ale gătitului şi cusutului; în timp ce bunicul putea oferi sfaturi de viaţă, bunica era mai curînd o sursă de mîngîieri şi vorbe bune... Bunicii mei se integrau cît se poate e bine în categoriile tradiţionale. Ţin minte şi acum că, atunci cînd îmi făceam lecţiile la ei, bunica venea cam la o jumătate de oră să mă întrebe dacă nu vreau ceva de mîncare. În timp ce bunicul îmi repara orice jucărie spartă, făcea scaune şi bănci din te miri ce, planta roşii şi zugrăvea pereţii... Prin anii ’90, cînd am văzut primele filme gen Hallmark cu bunici americani, m-am minunat că, de multe ori, bunica de acolo arăta aproape de aceeaşi vîrstă cu eroina, era la fel de blondă, purta blugi şi-şi găsea cîte un iubit. Cînd s-a născut copilul meu, mi-am dat seama că nu va mai avea bunicii, ca la carte, pe care i-am avut eu. Acesta avea (şi are) o singură bunică, care se apropie mai curînd de varianta Hallmark (deşi nici aici nu aş încadra-o), decît de cea a lui Teodoreanu. Cînd ea însăşi i-a citit băiatului meu o poezie în care se spunea că bunicile au părul alb, împletesc şi fac dulceţuri, nepotul a fost foarte mirat: bunica lui era umblătoare, activă, mondenă... Şi, mai nou, globală. Cum bunica ajunsese mai umblătoare chiar decît părinţii, în căutare de stabilitate, tradiţionalism, dar şi ajutor, am apelat la bone. Nu o să mai amintesc decît în treacăt de toate "dădacele cu surprize", în număr de vreo şase, pînă la doamna Jeni (bona cea mai stabilă, care a fost cu noi timp de vreo şase ani): ele au fost ca-n "Zece negri mititei" " una a căzut pe balcon şi şi-a rupt o coastă, alta a luat-o razna, o a treia a dispărut, pur şi simplu... Doamna Jeni a plecat în Elveţia, de unde ne dă telefon şi ne trimite ultimele noutăţi în materie de copii, modă şi... civilizaţie. Aşa că, la capitolele deja menţionate " stabiliate şi tradiţionalism " am cam dat greş. A, da, mai avem rude, dar ar fi o performanţă să le adunăm: sora mea e în Australia, iar unul dintre copiii ei " în Japonia; verişoara mea primară e la Belgrad, iar vărul meu " în America; naşa mea se află, de mult, în Germania... În aceste condiţii, e greu să mai reconstitui atmosfera de adevărată familie, pe care o simţeam altădată, cînd mergeam cu bunica la verişoara ei, din Bucureşti (la două staţii de tramvai depărtare), Cuţica, unde mîncam dulceaţă şi găluşti cu prune... Chiar şi în ceea ce sociologii numesc "familia restrînsă" e greu să se mai adune trei oameni la un loc o dată: şi atunci cînd o fac, fiecare e pe laptopul lui... Nu am vrut să fiu nici melancolică, nici nostalgică. Cred că totul mi s-a tras de la ziua băiatului meu: şi-a serbat-o la Lasermaxx, la City Mall. Copiii au venit şi s-au simţit foarte bine. Cît despre părinţi, puţinii care au apărut au stat ascunşi într-un colţ şi nu au vrut nici măcar tort. Ca să nu cumva să ne îndoim că, azi, lumile şi atribuţiile sînt clar repartizate.