Expoziţia figurilor de ceară

La Teatrul Naţional, în Sala Atelier, mare expoziţie mare. De figuri de ceară, venite tocmai din Sankt Petersburg. Afişe peste tot, aşteptări vesele: vom vedea, probabil, oameni celebri, din diverse epoci, în ipostaze neconvenţionale. Destinşi, păşim înăuntru, în ciuda faptului că nu ne putem înţelege prea bine cu bărbosul de la intrare, care ştie, evident, numai rusă. Înăuntru, la prima vedere, o atmosferă plăcută. Multe exponate, aşa cum am mai spus, în costume de epocă. Două fete de vreo 20 de ani, ba chiar mai mici, se oferă să ne dea explicaţii, pe gratis. De ce nu. Şi începem să înaintăm sistematic, ca orice vizitator de muzee, care se respectă, cu un amestec de reverenţă şi curiozitate. Şi, desigur, respect în faţa exponatelor, chiar dacă nu e vorba nici de Monalisa, nici de Venus din Milo. Cel dintîi care ne ia ochii, dezbrăcat pînă la bust, este Yeti, omul zăpezii: aflăm că acesta e singurul care nu e făcut din ceară. De fapt, e chiar simpatic, nu pare prea fioros. Intră în categoria "Cei mai enigmatici oameni ai Terrei", una din secţiunile expoziţiei, căreia i se adaugă "Misterele subterane" şi "Cabinetul anatomic". După Yeti, o fată care moţăie, în cămaşă cadrilată şi cu păr de culoarea cînepei. Poza cu ea costă 1 RON. "O colegă" - ne spune juna ghidă. Dar, evident, din ceară. Ne afundăm tot mai adînc în tenebrele expoziţiei. Căci tenebre se dovedesc a fi, sala găzduind oameni şi obiceiuri din istorie, care pur şi simplu îţi fac părul măciucă şi-ţi întorc maţele pe dos: la propriu. Tot ce am detestat mai mult vreodată sau, mai bine-zis, m-am ferit să cred că există, se află acum expus în faţa mea, cu inocenţa figurilor de ceară, care spun: acesta e crudul adevăr istoric şi perversa natură umană, eu doar vă arăt, fidel cu realitatea. Căci în cazul acestei expoziţii doar asta contează: respectarea realităţii. Tînăra ghidă despre asta ne şi vorbeşte, cu un entuziasm pe alocuri inexact şi agramat: iat-o şi pe Elizabeth Bathory, cu dinţii înroşiţi de sîngele pruncilor pe care-l bea şi de cel al celor 150 de fete pe care le-a răpit şi torturat. După ea urmează, abrupt, o bravă colecţie de instrumente de tortură, medievale şi nu numai, oricum, din epoci în care strămoşii noştri se raportau, cel puţin diferit, la drepturile omului. Cel dintîi este un scaun de tortură, cu ţepi pe fund, numit Jilţul vrăjitoarei. Entuziasmului ghidei, care insistă să încercăm respectivul scaun, i se adaugă exactitatea inscripţiilor lămuritoare, ataşate exponatelor: "Prins într-o poză incomodă, mai devreme sau mai tîrziu cădea pe ţepi (n.a: victima). Şi atunci în corp se înfigeau ţepii braţelor fotoliului, picioarelor jilţului. Astfel, torturatul nu putea defel să scape de dureri. Chinuit astfel, omul recunoştea totul în ce era învinuit". Într-o incomodă păsărească româno-rusă aflăm, foarte tehnic şi detaşat, cum se întîmplau unele dintre cele mai oribile lucruri din istoria omenirii. Aproape jurnalistic, am putea spune. Seria instrumentelor de tortură şi a victimelor sale ni se oferă într-o simplă înşiruire gramaticală de verbe şi substantive, fie concrete şi animate, fie abstracte şi inanimate, care de care mai horror. Ajunge să enumerăm, la întîmplare, cîteva dintre ele; la capitolul verbe, tehnice să zicem, într-ale torturii: a trage (pe roată), a frînge (mîinile şi picioarele), a finisa (execuţia), a întinde (corpul), a suci (încheieturile), a atîrna (greutăţi de picioare ); substantive inanimate: concrete - rangă, ţepi, torsor, cuşcă; abstracte - chinuri (straşnice), torturi (suplimentare), execuţie, căznire, cercetare; animate - condamnat, jertfă, învinuit etc. Cred că înşiruirea lor e suficientă, fără a mai fi necesară punerea exemplelor în context sau înşiruirea cauzelor pentru care oamenii erau pedepsiţi. E destul ca să fim mulţumiţi de epoca în care trăim. Prezentatoarea expoziţiei, pe de altă parte, nu părea deloc să fie impresionată de ororile pe care le povestea, şi nici de precaritatea condiţiei umane: dimpotrivă, le expunea ca pe nişte realizări ale expoziţiei. Cu cît erau mai groaznice, cu atît showroom-ul era mai de succes. Şi asta încă nu e tot.